Românii în Enciclopedia Brockhaus și Efron

Enciclopedia Brockhaus și Efron este o enciclopedie universală în limba rusă, tipărită în Imperiul Rus, la Sankt Petersburg (1890 – 1907). Ediția conține 86 de volume, 121 240 de articole, 7800 de ilustrații și 235 de hărți.

Volumul cu numărul 27, în care se vorbește despre Români (paginile 283 – 285), este editat în anul 1899, la Sankt Petersburg.

coperta

Coperta Enciclopediei Brockhaus și Efron, volumul XXVII.

1

Românii (Români, rumâni) – sunt un trib care locuiește pe pământurile sud-dunărene și în Peninsula Balcanică. Originea acestuia are mai multe ipoteze. Safarik explică originea Românilor ca fiind un amestec al elementelor roman, gotic și slav, datându-l din secolul V sau VI; Miklošič – către secolul II, când pe malul stâng al Dunării apar primii coloniști romani. Jung („Römer und Romanen in den Donauländern”) și alți oameni de știință consideră că acești coloniști i-au romanizat pe daci, care au rămas nestrămutați

2 a

și au constituit nația Română, în forma în care aceasta se manifestă în secolele XII și XIII. Roesler, însă, și alții, bazându-se pe mărturiile lui Flavius Vopiscus, care susține că împăratul Aurelian, la sfârșitul secolului III își retrage armata romană și populația pe malul drept al Dunării, în Moesia – socotesc că anume acolo trebuie căutat leagănul tribului Român. O confirmare în susținerea acestei teze este și faptul că în limba română nu există influențe ale vizigoților și gepizilor, care stăpâneau în nordul Dunării. Savanții români, în frunte cu Hâjdeu și Xenopol, s-au ridicat împotriva teoriei lui Roesler, confirmând că nu toți romanii au fost retrași de către Aurelian peste Dunăre sau că doar coloniștii romani au plecat, iar populația autohtonă, alcătuită din daci romanizați, a rămas pe pământul său, plătind tribut noilor stăpâni și având o limbă romanică, formează mai târziu naționalitatea română.  Xenopol, în „Istoria Romînilor” afirmă că goții nu puteau să influențeze limba poporului român, din motiv că aceștia n-au locuit niciodată în Transilvania, ci doar o devastau. Teoria lui Roesler are și în prezent adepți și adversari.

2 b

În prezent românii locuiesc în mase compacte în Regatul României, în Basarabia rusească, în mare parte în Bucovina, în partea de est a Ungariei, parțial în Transilvania, în Macedonia, Istria și Dalmația. Numărul lor total se ridică la circa 10 milioane. Aceștia se divizează în câteva părți: 1) daco-Românii (Rumâni, Romîni), cea mai mare parte locuiește în România în număr de 5500000 de oameni. În Ungaria sunt 2592000 (1890); aceștia ocupă partea de sud-est a țării, limitată de o trăsătură de la Sighet până la Tisa prin Grosswardein, Arad, Timișoara, Biserica Albă (Weisskirchen); dar în acest spațiu, printre ei, în grupuri mai mult sau mai puțin semnificative locuiesc maghiari și nemți (în Transilvania). În Bucovina Românii ocupă partea de sud a țării și locuiesc, în număr de circa 300000 de oameni, amestecați cu ruși și nemți. În zona Basarabiei deținută de Rusia sunt circa 1000000 de Români. Toți acești Români, separați teritorial și politic în trei state, constituie, în sens lingvistic și național, un întreg.

3a

La aceștia trebuie să adăugăm și coloniile românești din Serbia și Bulgaria. În nord-estul Serbiei locuiesc 150000 de oameni, valahi, veniți din Valahia Mică în secolul XVIII; în partea de nord-vest a Bulgariei sunt aproximativ 65000 de Români. Prin urmare, daco-românii constituie circa 9500000 de oameni. 2) Românii macedoneni sau aromânii (țânțari, cuțo-vlahi, macedo-vlahi etc.) la sud de Balcani, în Macedonia, Tesalia, Albania, Epir – în jur de 200000 de oameni (conform lui Weigand – 174000). Locul de bază în care s-au stabilit este Pind – o localitate care se mărginește cu Turcia și Grecia, cu importante centre în Samarina, Avdela, Perivoli, Mezovon, Syraku și Krani. Încă din secolul XVIII Moscopole din Albania era orașul lor înfloritor, având 60000 de locuitori. În grupuri separate locuiesc pe Olimp, în Acarnania, Mouzaki și Macedonia, în special în orașul Monastiri (Bitola) și împrejurimile acestuia. Îi poți întâlni în aproape toate orașele Turciei, în calitate de negustori, argintari și hangii. Dialectul special îi făcea diferiți de ceilalți. Se îndeletniceau aproape preponderent cu păstoritul.  Numărul Românilor macedoneni în ultimul secol s-a redus considerabil (cel puțin al celor care vorbesc limba maternă). Weigand, „Die Aromane” (Leipzig, 1894 – 95). Aromânii au și de opere de artă populară. 3) În Macedonia, în munții Caradjova, în nord-vestul Salonicului, în 11 cătune, locuiește o mică comunitate, diferită de aromâni (în total 14000 de oameni), descoperită de către profesorul Weigand, de la care și provine numele de vlaho-megleni (a se vedea Weigand, „Wlacho-Meglen”, Leipzig, 1892). 4) Așa-numiții istro-valahii sau ciribiri, locuiesc la sud de Monte Maggiore, pe malul estic al Istriei, în număr de circa 2000 de oameni; probabil, în scurt timp vor dispărea complet, fiindcă sunt supuși influenței slave. Despre limba lor a se vedea Miklosich, „Rumunische Untersuchungen” (Viena, 1881); texte cu traducere – la Weigand, în „Erster Jahresbericht des Rumanischen Seminars” (Leipzig, 1894).

3b

Românii (mai exact daco-românii, cum sunt numiți, de obicei) – sunt un popor constant în sens etnografic, capabil să asimileze alte popoare; fiind prolifici, numărul acestora crește treptat, parțial grație vecinilor – maghiarii, secuii, sașii transilvăneni, sârbii și bulgarii. În plan antropologic, românii reprezintă un tip eterogen, conform cercetărilor doctorului Kopernicki, în măsurarea formei și dimensiunii craniului. Majoritatea craniilor supuse măsurării fac parte din tipul mediu, urmate de cranii scurte și cele mai puține fiind craniile alungite. Bărbații, de regulă sunt de înălțime medie și bine formați, au ochii negri, profil frumos și cu trăsături bine conturate ale gurii; părul negru, des, lung.

3c

 

  Există câteva diferențe în acest sens între moldoveni și valahi, dar și între locuitorii din văi și munți. Valahii, ca tip, se aseamănă mai mult cu bulgarii, moldovenii – cu rușii; valahii, aproape în exclusivitate, sunt de înălțime medie și bruneți, iar moldovenii sunt și înalți, cu ochii cenușii și părul castaniu, chiar brun închis; printre munteni sunt mulți oameni înalți, cu ochii albaștri și părul brun. Valahul e mai vioi, mai plin de viață decât moldoveanul, moldoveanul e mai molatic, mai sensibil. Ținuta românului de rând vara constă din pantaloni albi de cânepă și cămașă, peste care se îmbracă o jachetă cu mânecile lungi; în picioare poartă sandale de piele, bocanci sau cizme înalte; pe cap – pălărie de lână sau cușmă. De sărbători se modifică materia, dar nu și caracterul ținutei. Iarna se poartă pantaloni de lână și șubă. Româncele se disting prin frumusețea formelor și a mișcărilor; trăsăturile feței și a capului seamănă cu statuile antice; ochii întunecați, cu gene lungi și negre, redau feței o expresivitate aparte.

3d1

Ele obișnuiesc să se fardeze și să-și vopsească sprâncenele. Ținuta de vară a țărancei este alcătuită, de obicei, dintr-o cămașă albă lungă, de multe ori brodată pestriț și un șorț, brodat, aproape în întregime, în cruciuliță, cu steluțe și alte forme. Uneori poartă o fustă compusă, ca și cum ar avea două șorțuri lungi și late, puse unul peste altul, asemănătoare cu plahta malorusă, iar pe lângă marile orașe – poartă fuste de lână.  Bijuteriile lor sunt florile prinse în păr și colierele purtate la gât. Frumusețea româncei se trece repede, când se căsătorește, deoarece în familia românească femeia e responsabilă de toate muncile – grele și ușoare, casnice, de grădină, de câmp, de pădure; țăranul muncește aproape în exclusivitate lucrând terenul agricol. Românul de rând este considerat perfid, laș, grosolan, leneș și neglijent. Toate acestea sunt parțial adevărate, dar motivul fiind, de fapt, dominația turcă, apoi stăpânirea greco-fanariotă și iobăgia.

3d2

Cu acele bogății naturale, pe care le deține România, populația ar putea trăi în îndestulare, dar cu toate acestea satele românești impresionează prin sărăcia lor: oamenii sunt înghesuiți în colibe mizerabile, într-atât lipsite de igienă, încât guvernarea a hotărât necesar să construiască noi case și să dea subvenții celor care doresc să ridice construcții după același model. Românul mănâncă în special mămăligă sau terci făcut din porumb, sau chiar pâine din făină de porumb; rareori se întâmplă să aibă o bucățică de pește în mămăligă. Țăranii români s-au obișnuit să nu-și facă griji pentru bunăstarea lor sau să o ignore, și asta pentru că relativ recent tot ce le aparținea țăranilor puteau fi trecute în proprietatea boierului, pe cale legală sau mai puțin legală. În fiecare sat este câte un han sau o tavernă sau chiar câte 2-3.

Fără titlu

Românii, în special tinerii, iubesc să se distreze, să danseze. Românii au aproape mai multe sărbători ca noi.   Ei sunt superstițioși, dar nu și foarte religioși, cu toate că în multe locuri s-a păstrat obiceiul de a sfinți casa la începutul lunii, care a devenit o simplă formalitate. Clerul de jos se pare că nu se bucură de mare respect în rândul populației; nivelul de educație și dezvoltare al acestuia e scăzut.

Slavici, „Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina” (Teschen, 1881); de Rosny, „Les Romains d’Orient” (Paris, 1885); Frîncu şi Candrea, „Romînii din munții Apuseni” (București, 1888); Dr. At. M. Marienescu, „Cultul pâgîn şi creștin” (București, 1884); Cratiunesco, „Le peuple roumain d’après ses chants” (Paris, 1874); P. Băncilă, „Colindele Crăciunului şi ale Paştilor„ (Hermannstadt, 1875); Ucenescu, „Cîntece de stea şi colinde” (1863); Elena Sevastos, „Nunta la Romîni”; I. Mirza, „Regulele Nunților” (1872); V. Martânovski, „Черты нравов молдаван” („Этнографический Сборник Имп. Русского Географического Общ.”, 1865, т. V).”

Surse:

1) http://www.runivers.ru/lib/book3182/10184/;

2) https://ru.wikisource.org;

3) http://www.vehi.net/brokgauz/all/088/88922.shtml.

Lasă un comentariu

Filed under Uncategorized

Basarabia văzută de P. Pliusnin

În anul 1899, la tipografia lui Akinfiev și Leontiev din Sankt Petersburg, apare lucrarea „Basarabia”, alcătuită de P. Pliusnin, redactată de A. G. Voronov și cenzurată.

coperta

Lucrarea „Basarabia”. P. Pliusnin, Sankt Petersburg, 1899.

 

1

Fragment din lucrarea „Basarabia”. P. Pliusnin, Sankt Petersburg, 1899.

„Basarabia

În sudul Rusiei, aproape de Marea Neagră, între două râuri mari – Nistru și Prut, se află un colț de pământ, care merită o atenție deosebită pentru trecutul său istoric, cunoscut sub numele de Basarabia. 

Hotarele Basarabiei sunt formate: în nord și nord-est de gubernia Podolsk, în est – de Herson, în nord-vest, dinspre Prut, Basarabia se mărginește cu posesiunile Austro-Ungariei; în vest și sud se învecinează cu regatul român și cu Marea Neagră. 

Basarabia noastră nu a fost nicicând independentă, nici chiar o regiune separată, ci a fost mereu dependentă sau în componența altor state, mult mai puternice.

O perioadă îndelungată a avut aceeași soartă cu pământul vecin (dinspre vest)

2

Fragment din lucrarea „Basarabia”. P. Pliusnin, Sankt Petersburg, 1899.

– cu Principatul Moldovei, care, unindu-se cu populația de aceeași origine din principatul Valahiei, au format în anul 1859 regatul român, acesta numindu-se din 1878 Regatul României. În timpul Nașterii lui Hristos, pe pământurile sus-numite locuia poporul numit dac. În perioada anilor 100 d. Hr. acest popor este cucerit de romani și intră în componența Imperiului Roman. Dacii au fost colonizați de către romani. Dacii au preluat obiceiurile coloniștilor, care erau mult mai civilizați, comparativ cu aceștia; de asemenea, limba lor este un dialect al limbii latine. Treptat, limba primilor coloniști a împrumutat cuvinte din limbile altor popoare care s-au stabilit în fosta Dacie, astfel formându-se limba română, limbă vorbită de moldoveni și valahi. Numeroase au fost popoarele care au venit în Basarabia și în alte teritorii populate de români: germani, slavi, pecenegii-nomazi și cumani, apoi tătarii și turcii.”

3

Fragment din lucrarea „Basarabia”. P. Pliusnin, Sankt Petersburg, 1899.

„Tătarii – care au invadat Basarabia încă din secolul al XIII-lea – fiind supuși turcilor, au ajuns din nou să populeze pământurile basarabene. Aceștia de nenumărate ori au pustiit țara, până când, în sfârșit, s-au stabilit în partea ei sudică – în Bugeac. În ciuda faptului că popoarele turco-tătare dominau populația din Basarabia, aici erau, totuși, popoare pravoslavnice slave și neslave, care se stabiliseră aici de demult. 

Dintre slavi, rușii cu multă vreme în urmă au populat Basarabia, preponderent partea ei nordică. Un număr mare de ruși a venit în Basarabia din Rusia de vest, care a ajuns sub stăpânirea Poloniei, ca să scape de presiunile panilor polonezi. Dar mișcarea cea mai considerabilă a rușilor în Basarabia a avut loc în secolul al XVII-lea, în perioada răscoalei cazacilor împotriva polonezilor.”

4

Fragment din lucrarea „Basarabia”. P. Pliusnin, Sankt Petersburg, 1899.

„De pe timpul împăratului Petru I se atestă tendința de a elibera Moldova și Valahia – iar alături de ele și Basarabia – de sub puterea turcilor și alipirea acestora Rusiei sau, cel puțin, punerea lor sub protectoratul ei.

Petru I vrând să se stabilească la Marea Neagră, intră în război cu Turcia; aflându-se în relații secrete cu domnitorii moldoveni și valahi, în anul 1711 întreprinde o campanie în Moldova, care însă eșuează.

După Petru I începe extinderea treptată

5

Fragment din lucrarea „Basarabia”. P. Pliusnin, Sankt Petersburg, 1899.

 a hotarelor imperiului rus în direcția posesiunilor turco-tătare, iar în războaiele cu Turcia acesta obține mai multe succese decât în precedentele. În perioada domniei Annei Ioannovna, conducătorul suprem al armatei ruse Münnich întreprinde o campanie în Basarabia unde obține o victorie strălucitoare împotriva turcilor, în localitatea Stăuceni, lângă orașul Hotin. 

Pe timpul împărătesei Ecaterina a II-a Rusia intră din nou în război cu Turcia, iar victoriile decisive ale armatei ruse au loc în Basarabia. Graful Rumianțev îi înfrânge pe tătari și pe turci în Larga și Cahul, iar peste câțiva ani, renumitul comandant rus Suvorov ia cu asalt inabordabila cetate turcă – Ismail. 

În anul 1806 împăratul Alexandru I reîncepe războiul cu Turcia și Rusia ocupă cu armata ei Moldova și Valahia. Comandant suprem este numit generalul Michelson, care intră în Basarabia în fruntea unei armate de 80.000 de ostași și în scurt timp toată Basarabia, Moldova și Valahia ajung sub dominația rușilor. Apoi victoriile grafului Kamenski și a lui Kutuzov îl forțează pe sultan să încheie pacea de la București, pe 16 mai

6

Fragment din lucrarea „Basarabia”. P. Pliusnin, Sankt Petersburg, 1899.

1812. Prin acest tratat Rusia primește Basarabia împreună cu cetățile turcești: Hotin, Tighina, Cetatea Albă, Chilia și Ismail și hotarul Rusiei devine râul Prut. Atunci se înființează regiunea (oblast) specială Basarabia.” 

Surse:

1) http://dacoromania.net/ro;

2) http://yatbooks.ru/load/literatura_po_gubernijam/bessarabskaja/pljusnin_p_bessarabija_1899g/5-1-0-181

2 comentarii

Filed under Uncategorized

Ziarul „Moldovanul” despre „trecutul neamului nostru”

Ziarul „Moldovanul” este o publicație săptămânală care apare în anul 1907 la Chișinău. Este cea de-a doua publicație periodică de limba Română din Basarabia (primul ziar de limbă Română din Basarabia vede lumina tiparului în 1906 și se intitulează „Basarabia”).  Prozatorul Gheorghe Madan este redactorul și editorul ziarului până în anul 1908.

În numărul 50 al ziarului (din 31 decembrie), la rubrica „Din trecutul neamului nostru” de pe pagina 3, apare articolul intitulat „Ungurii și tătarii”.

moldovanul

Prima pagină a ziarului „Moldovanul”. Chișinău, 1907

 

ung1

Fragment din ziarul „Moldovanul”. Chișinău, 1907.

 

„Nr. 50, Luni, 31 decembrie.

Din trecutul neamului nostru.

Ungurii și Tatarii.

Dintre toți varvarii năvălitori acei care au făcut mai mult rău Românilor sînt Ungurii. Ei sînt coborîtori din Hunii cei cum(p)liți. 

Ungurii fiind alungați din Rusia de către alte neamuri, venirî de se așezarî între Nistru și Siret, sub un cap al lor numit Arpad. Aici nu șezurî mult, fiind cî Românii și cu Bulgarii îi izgonirî. Atunci ei trecurî pe la miazî-noapte a Daciei, și se duserî de se așezarî dincolo de râul Tisa, în Panonia, pe unde fuse mai de mult Hunii. Acolo stau și pânî astâzi, în țara numitî Ungaria. Ungurii fiind în apropiere de Românii din Transilivania, Temișana și Crișana, se luarî la luptî cu dânșii. Românii nefiind pregătiți de război, furî bătuți și supuși de către Unguri sub a căror stăpânire stau și astăzi. După cuprinderea Transilvaniei, Ungurii furî civilizați și creștinați de către Români și slavi. Însî un dom al lor, numit Ștefan I, pentru ca sî poatî dobândi de la Papa din Roma rangul de Rege (crai), se făcu catolic dimpreunî cu toți Ungurii.

ung2

Fragment din ziarul „Moldovanul”. Chișinău, 1907.

 

Ungurii au cercat de mai multe ori ca să supuie și celelalte țări locuite de Români, însî furî bătuți întotdeaunea. 

Cei mai din urmî varvari năvălitori au fost Tatarii. Ei au venit din Azia sub un cap al lor numit Batu Han și s-au așezat la amiaza Rusiei pe malurile Mării Negre și a mării de Azov. De aici au năvălit asupra României și Ungariei prădând și jefuind tot ce li ieșea în cale. Ba încî au stăpânit Ungaria vreo 20 de ani. În sfârșit, Românii uniți cu Ungurii, după multe și crâncene lupte, izbutesc a-i alunga. Atunci ei se așazî pentru totdeauna pe malurile Mării Negre și a Mării de Azov, în țara numitî Crimeea, de la amiaza Rusiei. Aici ei, fiind în apropiere de Moldova, năvăleau adeseori în aceastî țarî și o prădau; de atunci a rămas vorba în popor „dau tătarii”. Astâzi Tatarii sînt sub stăpânirea Rușilor. După alungarea Tătarilor, strămoșii noștri au început a mai hălădui de varvari. 

ung3

Fragment din ziarul „Moldovanul”. Chișinău, 1907.

 

Multe și mari nevoi și necazuri au suferit strămoșii noștri în timpul năvălirii varvarilor. Sate și orașe (…) biserici, toate au fost dărâmate, averile lor răpite și casele prefăcute în praf și cenușî. Locuințele lor ajunsese sî fie scorburile copacilor și crăpăturile munților sau cel mult niște bordeie săpate în pământ. Pentru hrana zilnicî, nu se îndeletniceau decât cu păstoria și puțin cu lucrarea pământului. Sî se apuce de învățăturî, ori de vreun meșteșug sau negoț nu era chip. Stare, iarî nu căutau sî facî, pentru cî ei se așteptau, dintr-un ceas într-altul, sî fie prădați când de un soi de varvari, când de altul. Ei stăteau zi și noapte cu arma în mânî, spre a se apăra împotriva năvălitorilor. Pentru aceasta, strămoșii noștri, nu numai cî nu puturî merge înainte, dar încî au dat înapoi. Ei uitase tot, și carte, și meșteșuguri, și negoț. Aceasta este pricina, cî noi Moldovenii am rămas în urma altor neamuri, atât în privința învățăturii, cât și în privința meșteșuguri-

mold 3

Fragment din ziarul „Moldovanul”. Chișinău, 1907.

 

lor și a negustoriei. Acum, copiii Românilor trebuie sâ-și deie multî silințî, ca sî putem ajunge pe acele neamuri, care au mers atât de departe în toate privințile.”

Surse:

1) http://dacoromania.net/ro/article/ziarul;

2) http://dacoromania.net/ro/book/ziarul-moldovanul.

Un comentariu

Filed under Uncategorized

Academia Imperială de Științe din Rusia despre Principatele Române

În anul 1841, Academia Imperială de Științe din Rusia publică la Sankt Petersburg „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”.  Publicația periodică „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice” este oficială și prezintă succesele din domeniul învățământului din Rusia. Se editează începând cu anul 1834 până în 1917 și este cu profil generalist (științe umaniste).

coperta

„Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841

fragment

Fragment din „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841

Despre situația învățământului în Principatele Moldovei și Valahiei (Țării Românești).

––

Revizuire istorică a instituțiilor educaționale.

„Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credință, în pofida separației lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeași cruce grea, iar acum sorb o nouă viață din același izvor dătător de viață. Ele au același trecut, același prezent și, bineînțeles – același viitor!

Cine a aruncat o privire măcar fugitiv și superficial peste Istoria ambelor Principate, aceluia îi este ușor să ghicească în ce situație se afla instrucțiunea națională, mai ales educația publică, până în prezent. Acestea, în perioada scurtă de existență distinctivă sub voievozi independenți, nu aveau nici timp și nici posibilități de a cunoaște valoarea educației. Dintr-o parte înconjurate de vecini puternici și ostili, din altă parte chinuite de vrăjmășia reciprocă interminabilă, erau nevoite să-și epuizeze forțele ca să se mențină în patriile proaspăt dobândite.

fragment 2

Fragment din „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841

De aceea, Istoria lor de atunci este alcătuită din războaie și vărsare de sânge. Creștinismul nu putea să aibă aici o influență favorabilă, deoarece era mărturisit în limba slavonă, care până în secolul trecut a fost limba serviciului divin a tuturor Românilor ortodocși nu doar din cele două Principate, dar și din Transilvania și chiar din Banat. Înaintașii spirituali și din domeniul educației publice au fost întotdeauna sau străini din rândul slavilor vecini de peste Dunăre, sau, dacă erau din băștinași, nu dispuneau de comunicarea pastorală corespunzătoare cu oamenii. Limba poporului, Româna, era considerată nedemnă de a fi îmbrăcată în cuvinte. Nu doar inscripțiile antice de pe biserici și alte clădiri, nu doar hrisoavele voievozilor, dar și simplele tranzacții și zapisele persoanelor fizice se scriau în limba slavonă. Nu putem spune că în același timp nu exista dragoste pentru ocupații intelectuale cel puțin în sensul în care era percepută atunci viața intelectuală; faimosul erou al Moldovei, Ștefan cel Mare, a scris cu mâna sa o întreagă carte, care se păstrează până în prezent; dar această carte – nu e nimic altceva decât o Evanghelie slavonă!

fragment 3

Fragment din „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841

Rusiei, doar Rusiei îi datorează Principatele renașterea în toate sensurile, atât din punct de vedere material, cât și intelectual și moral. De când puternicul Vultur rusesc le-a luminat cu aripile sale binefăcătoare, de atunci strălucește pentru ele răsăritul unei zile noi, a cărei dimineață minunată o savurează acum. Cu respect și recunoștință repetă și Românii înșiși asta. Dreptatea ne spune să le oferim această onoare din partea noastră de a se folosi cu demnitate de protecția relevată, în sfârșit, prin Providență, după secole de ispită într-un focar de nenorociri.”

Surse:

1) http://www.runivers.ru/lib/book7643/450400/;

2) http://rutracker.org/forum/viewtopic.php?t=2794100.

Lasă un comentariu

Filed under Uncategorized

Menșevicul Evgheni Tverskoi despre ocupația Română a Odesei

În anul 2011, la editura „Scriptorium” din Sankt Petersburg apare lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, o compilare istorico-documentară alcătuită de Alexandrov K. M.

coperta cărții

„Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011 (ПОД НЕМЦАМИ. Воспоминания, свидетельства, документы. К. М. Александров. Санкт-Петербург, Скрипториум, 2011.

coperta

Fragment din lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011

„Capitolul III. Odesa

Evghenii Tverskoi

Ocupația română a regiunii dintre Bug și Nistru în anii 1941-1944 și trăsăturile ei politice și economice.

Regiunea, aflată între Bug și Nistru, a fost ocupată de armata română în anul 1941. Încă înainte de încheierea războiului această provincie, în frunte cu cel mai important oraș – Odesa, a intrat în componența Regatului României sub numele de Transnistria. Transnistria era, așadar, cadoul lui Hitler pentru mareșalul Antonescu, în locul Transilvaniei pierdute, transmisă de români Ungariei și Dobrogei, cedată Bulgariei.

Politologii români au încercat să justifice anexarea Transnistriei, oricât ar părea de paradoxal, cu trimiteri la constituția „înțeleaptă” a lui Stalin, care recunoaște existența „Republicii Moldovenești”, adică, prezența unei provincii peste Nistru cu o populație românească băștinașă. N-au lipsit, desigur, nici „digresiunile istorice”. S-au găsit „istorici” ca academicianul Ciobanu, care afirmau, în baza monumentelor „istorice”, că Transnistria a fost „cândva” în componența „Principatului Moldovei” (?). Cu toate acestea, nu toți oamenii politici români justificau punctul de vedere al guvernului. (Unii), din contră, au condamnat aspru anexarea Transnistriei. În fruntea celor din urmă se afla liderul Partidului Național-Țărănesc, Iuliu Maniu, care a criticat dur acțiunile guvernului mareșalului Antonescu. Odată, la adunare, Iuliu Maniu a spus fraza:„În general, românilor nu le merge cu „transii” (aluzie la pierderea Transilvaniei), iar pentru Transnistria vom plăti cu capul!” Și într-adevăr, Iuliu Maniu a plătit. El a fost trimis

2

Fragment din lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011

în închisoare unde a stat până lovitura de stat din România. Ulterior a fost ales vice-președintele Consiliului de miniștri, după care guvernarea comunistă a lui Petru Groza l-a trimis din nou la închisoare, unde a murit epuizat la vârsta de 72 de ani.

Însă recunoașterea Transnistriei ca parte a Regatului României a adus beneficii (de asemenea, parcă ar fi paradoxal) indigenilor, adică, fostei populații sovietice. Ocupanții români se simțeau stăpâni stabili, și, spre deosebire de hitleriștii veniți, nu devastau sălbatic regiunea ocupată, ci dimpotrivă – făceau tot posibilul să restabilească economia și astfel să eficientizeze creșterea resurselor populației. Această decizie n-a putut fi rezolvată imediat și soluționarea acesteia s-a realizat prin lupte interne ale ocupanților. O parte a administrației superioare de orientare nazisto-hitleristă, precum ar fi directorul de propagandă profesorul Herseni și unii militari, se considera „învingătoare”, iar populația – „cucerită”, numindu-i pe locuitori, cu dispreț, „localnici”. O altă parte însă a administrației superioare susținea un alt punct de vedere și anume că cei născuți în Transnistria sunt cetățeni români – „români transnistreni” și ei nu sunt cuceriți ci eliberați și de aceea trebuie să se bucure de aceleași drepturi ca toți ceilalți români. Acest grup era alcătuit în mare parte de basarabeni, în frunte cu renumitul om politic Gherman Pântea, numit primar general al Odesei. Profesorul Alexianu, guvernatorul Transnistriei (născut în Bucovina), a susținut, dacă nu oficial-declarativ, atunci efectiv, grupul basarabean. În această susținere, rolul de bază l-a jucat, firește, succesele în recuperarea economiei urbane, înregistrate de Pântea și colaboratorii săi și care a fost posibilă doar în condițiile unei direcții politice corecte în raport cu populația locală.

Să trecem la populație. Populație, evident, era puțin interesată de problema Transnistriei. Motto-ul ei, ca al oricărui cetățean sub-sovietic era „Noi vrem să trăim”, adică, să trăiască sătui și liberi. Această psihologie a și fost luată în considerație de către grupul basarabean. E și firesc, fiindcă în majoritatea cazurilor basarabenii erau oamenii culturii ruse. Fără colaborarea, susținerea și munca populației locale nu recuperezi nimic – asta o știau și basarabenii. De aceea, metodele muncii „staliniste” forțate și a „stahanoviștilor”, la fel cele după rețeta lui Hitler au fost considerate nevalabile de către administrația Transnistriei.

3

Fragment din lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011

Transnistria revenea treptat la viața normală. Foștii stăpâni au lăsat o moștenire mult prea grea. Întreprinderile orășenești din Odesa: instalații sanitare, stații electrice și  multe altele – au fost detonate. Depozitele de produse alimentare au fost peste tot incendiate. Drumurile de acces – deteriorate. În port era haos – în intrările debarcaderelor atârnau catargele corăbiilor scufundate. Câteva clădiri au fost distruse și au explodat cu participarea „coloanei a cincea”. Cea mai îngrozitoare a fost explozia (22 octombrie 1941) clădirii NKVD-ului, în care aveau loc adunările consiliului militar mixt germano-român. Aproape toți participanții adunării au decedat, iar pentru crima săvârșită au plătit mulți oameni nevinovați, care au fost împușcați doar pentru că se aflau lângă clădire. Pe fundalul acestei decorațiuni teribile populația suferea de foame și frig, dar aștepta, răbdătoare, vremuri mai bune. „Epoca comunismului militar” – astfel au botezat odesiții primele luni de stăpânire a ocupanților, va trece și vor veni vremuri mai bune. Ajungem să ne mirăm de câtă răbdare și tact au dat dovadă locuitorii. Și n-au sperat degeaba. Românii nu duceau, ci aduceau produse alimentare.

În primul rând românii au renovat bisericile și au înălțat clopote în clopotnițe. Subliniind încă o dată ideea „cruciadei împotriva comunismului”, așa cum numeau românii oficial războiul cu URSS. După care au urmat alte lucrări de renovare și restabilire a întreprinderilor orășenești. La început muncitorii, mai apoi și țăranii Transnistriei, fără a fi impuși în vreun fel de administrație, s-au apucat de bună voie și intensiv de lucru, văzând că acesta este justificat. Salariul varia între 4 și 7 mărci pe zi, cu un program de 8 ore, era suficient. Administrația orășenească și sătească organizase o rețea de cooperative de undea puteai să primești rația pe cartelă. Această rație era suficientă. Ea o depășea de câteva ori pe cea din Germania, nemaivorbind de cea sovietică. Menționez că unui muncitor îi revenea lunar: 1/2 kg de grăsimi (unt sau untură de porc) și 1 litru de ulei de post, 2 kg de zahăr, câteva kilograme de făină albă, macaroane și crupe (în medie 5-6 kg); 2 kg de carne, 1/2 litri de votcă și 300 de țigări; 1 kg de pâine pe zi. Interesant de specificat e că noua putere a anunțat libertatea comerțului, pe lângă cooperativele guvernamentale. Și orice doritor putea obține de la administrația orășenească sau comuna sătească o licență pentru deschiderea unei întreprinderi comerciale. Într-o perioadă a epocii militare, a epocii doctrinelor

4

Fragment din lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011

de autarhie și a limitelor polițisto-economice, autoguvernarea orășenească de la Odesa, ulterior și toate întreprinderile din Transnistria nu s-au temut să arunce lozinca fiziocraților liberali:„Laissez faire – laissez passer”. Și n-au dat greș – populația nu trebuia hrănită. Ea se hrănea singură.

Deja în primăvara anului 1942 Odesa a ajuns de nerecunoscut și era plină de marfă de toate felurile. Prețuri durabile pe piața liberă nu existau, dar se stabilizaseră, deoarece magazinele municipale create le-au reglementat cumva. Menționez, de exemplu: 1 kg de zahăr cu cartelă costa 3 mărci în cooperative, dar într-un magazin municipal fără cartelă același zahăr costa 20 de mărci; untul pe cartelă (1 kg) – 6 mărci, fără cartelă – 30. Țigări cu cartelă (100 de bucăți) – 4 mărci, fără cartelă (2 de bucăți) – 1 marcă. La ceste prețuri comerciale se putea cumpăra marfă în orice cantitate din magazinele municipale. În așa mod, comerciantul privat care vrea să comercializeze nu poate ridica prețurile mai mult decât cele stabilite de magazinele municipale. Din cele menționate mai sus vedem că municipalitatea de la Odesa a anticipat așa-zisa politică economică de hazard a Belgiei postbelice. În Odesa au început să vină mari comercianți români din București și Galați. Aceștia au deschis magazine mari de manufactură, dând astfel fostei populații sub-sovietice ceea de ce n-a avut parte și nici n-a văzut pe timpul regimului stalinist. Românii au adus inventar specific gospodăriei sătești, de care era nevoie urgentă în sate. Și – minune – fostul colhoznic ducea produse gospodărești în oraș ca să-și poată cumpăra lopată, coasă, greblă, cămașă și pantaloni, cizme și galoși și chiar pălărie și ceas. Piețele gemeau de diferite provizii rustice și păsări domestice.

În Transnistria nu s-au efectuat reforme agrare, însă guvernoratul a emis un decret conform căruia țăranilor care voiau să iasă din colhozuri li se permitea să treacă la proprietate funciară independentă. Grație acestui decret multe colhozuri s-au autodesființat. Industria Transnistriei (fabrici și uzine, cu peste 100 de muncitori) se afla la întreținerea guvernoratului și parțial la autoguvernările municipale. Trebuie de menționat că în rândul membrilor guvernărilor municipale, stabilite de către guvernorat, se cerea să facă parte neapărat reprezentanți ai populației locale. Anterior am vorbit despre rolul muncitorilor și al țăranilor în restabilirea economiei Transnistriei la un nou început.

5

Fragment din lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011

Muncitorii cu profesii inteligente: medici, învățători, avocați, ingineri, funcționari, marinari, oamenii de artă – au contribuit la cauza comună a restabilirilor. Au fost restabilite complet și dotate cu medicamente și instrumente necesare spitalele orășenești. S-au reluat cursurile în școlile medii și primare cu modificarea programei – nimicirea în toate modurile a „educației politice” și introducerea cursului obligatoriu „Legea lui Dumnezeu” în școlile medii și primare, iar în universități – teologia.

A fost restabilită complet Universitatea din Odesa, rectorul căreia a fost ales profesorul și chirurgul Ceasovnikov – renumit în tot sudul Rusiei. (După plecarea românilor din Odesa, profesorul Ceasovnikov a mers în București, unde i s-a permis să realizeze activități practice private. Când s-a schimbat regimul, profesorul Ceainikov a fost cedat puterii sovietice, care l-a dus înapoi la Odesa unde l-a și spânzurat.) Studenții din ultimul an aveau posibilitatea în perioada noii guvernări să-și încheie studiile și să obțină diplome, care erau recunoscute de către guvernarea română ca diplome a universităților românești, cu toate că la Universitatea din Odesa se preda în limba rusă. Avocații odesiți uniți în Uniune (birou), aveau dreptul să pledeze  ca apărători în tribunalele militare și alte judecătorii. Inginerii și-au găsit numeroase întreprinderi orășenești unde au putut să-și pună în practică experiența și cunoștințele acumulate. Mulți dintre ei au rămas la aceleași fabrici și uzine, unde au muncit și pe timpul puterii sovietice. Majoritatea funcționarilor au obținut locuri locuri de muncă în instituțiile orășenești și transportul urban.

Marinarii odesiți munceau pe specialitate în port și navigație. Specializarea de pilot maritim le-a fost permisă chiar și foștilor piloți sovietici. Printre altele, ultimii au făcut un serviciu incontestabil în curățarea portului de minele amplasate de către bolșevici. Meșteșugarii: cizmarii, croitorii și croitoresele, frizerii, lăcătușii, mecanicii și mulți alții au obținut posibilitatea de a-și deschide propriile întreprinderi și munceau, în special, pentru sine și nu pentru „stat”, cum era pe timpul Sovietelor. Mai pe scurt, fiecare, care voia să muncească, avea de lucru și manuală, și intelectuală și putea să supraviețuiască și să trăiască, uitând de „corbul negru” (motiv literar în cultura rusă care întruchipează destinul eroului cazac luptând cu moartea). Cei care nu munceau erau lipsiți de rație, pe lângă asta aveau stabilite „trudozile” conform „Acordului de furnizare a serviciilor de muncă în Transnistria”. Oamenii inapți și cei în etate beneficiau de un suport bănesc din partea consiliului orășenesc cu drept de rație muncitorească alimentară.

6

Fragment din lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011

Dar nu doar cu pâine se hrănește omul. Este nevoie și de spectacol. Și în toată splendoarea a fost reconstruită Opera orășenească din Odesa. În funcția de director a fost numit Seleavin, cunoscut foarte bine de către bătrânii odesiți și care a fost cândva cel mai bun tenor (pe timpul bolșevicilor primea o pensie mizeră, fiind nevoit să ducă un mod semiflămând de viață). Faima Operei din Odesa a ajuns după Nistru. Mulți nemți, dar și români, veneau la Odesa ca să asculte „Boris Godunov”, „Evgheni Oneghin”, „Carmen” și să vadă baletele „Lacul lebedelor”, „Frumoasa adormită” etc. Tot așa, precum Universitatea, a fost reconstruit complet Conservatorul din Odesa, directoarea căruia a fost numită interpreta Lidia Lipkovskaia (originară din Basarabia și în trecut cea mai bună interpretă a Operei imperiale Mariinsk din Sankt Petersburg).

Renumitul artist Vasilii Vronski, emigrant, originar din Odesa a deschis „Teatrul rus de dramă și comedie”, iar un grup de actori veniți din Kiev au creat „Teatrul romantic”. Secția de cultură a guvernoratului, în colaborare cu scenariștii autohtoni au creat teatrul pentru copii, în fruntea căruia se afla regizorul R. M. Ranevskaia. Renumitul interpret de romanțe țigănești, originar din Basarabia și proprietarul unui restaurant în București, Piotr Leșcenko a renovat fostul hotel „Severnaia” și unde a evoluat de nenumărate ori. La Odesa se tipăreau două cotidiane: „Молва” („Opinia publică”) și „Одесская газета” („Ziarul de Odesa”), unde activau foști jurnaliști sovietici.

Prezentând o cronică seacă a ceea ce era în zona de ocupație românească, suntem predispuși să idealizăm puterea de ocupație. Evident că nu era totul perfect. Exista corupție, mituire și acțiuni ilegale a poliție și „siguranței” românești. Dar oare nu erau și în România?! Însă aceste fapte regretabile reprezentau doar niște abateri de la direcția politică promovată de guvernare română de ocupație. Iar populația sovietică, care a trăit trei decenii sub teroare stalinistă, ierta cu generozitate aceste abateri. Ba mai mult, între populație și noua guvernare s-a format o încredere reciprocă și un contact complet în munca creativă. Nu s-a înregistrat niciun caz de sabotaj, cu toate că mulți directori de fabrici și uzine erau ingineri sovietici,

Fără titlu

Fragment din lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011

spre exemplu, la stația electrică orășenească, la fabrica de piele, de ulei, de votcă și lichior și cele de bere, la frigiderele portuare și altele, la căile ferate, care erau deservite 75% de către feroviari sovietici – nu a fost înregistrat niciun accident major de tren.

La Odesa venea regele român Mihai, mama sa, regina Elena, mareșalul Antonescu și cu toate acestea n-a fost dezvăluit niciun caz de complot sau tentativă de asasinare, fiindcă nimeni nici nu se gândea la o asemenea posibilitate, cu toate că sus-pusele personalități vizitau informal obiectivele turistice din Odesa și mergeau la Opera orășenească (Boris Godunov). Primarul orașului, G. Pântea, spre mirarea odesiților, absolut surprinzător, apărea, fără pază de corp, în jurul orei 6 dimineața, când toți funcționarii încă dormeau, vizitând piețele și vorbind liber cu vânzătoarele, vânzătorii și colhoznicii, interesându-se de necesitățile acestora. Pe G. Pântea îl cunoșteau toți și-l numeau simplu – Gherman Vasilievici. În vederea stabilirii contactului dintre guvernare și populație a contribuit un moment psihologic. Bucureștiul oferea funcții administrative în Transnistraia basarabenilor, luând în considerare faptul că știau limba rusă. Iar populația îi vedea pe basarabeni ca pe ai săi, deoarece majoritatea acestora aparținea culturii ruse. Un merit al funcționarilor basarabeni e și acela că ei îi considerau prieteni și nu „oameni de nimic”, având un sentiment de compătimire și fiind gata să întindă o mână de ajutor poporului rusesc care trăia o tragedie. Și pentru un gram de oxigen, primit de la noua guvernare, populația Transnistriei, după cum vedem mai sus, plătea cu generozitate. În Transnistria nu existau mișcări de partizani, nici măcar rezistență pasivă în relație cu guvernarea de ocupație. Ba mai mult, faima unei vieți îndestulate între Bug și Nistru a ajuns departe de malurile Bugului, făcând ca oameni din Ucraina să fugă în zona de ocupație română așa cum fug astăzi din zona sovietică în cea americană. Guvernarea centrală de la București, luând în considerație succesele direcției politice efectuate de către grupul basarabean, recunoștea dreptul transnistrenilor la apartenența naționalității românești, cerând, în acest sens, comandamentului militar german eliberarea tuturor ostaticilor – locuitori ai Transnistriei. Comandamentul german a satisfăcut această cerință, iar transnistrenii, spre marea lor mirare, au fost eliberați. Cu toate acestea, ei nu au fost recrutați în armata română.

Fără titlu

Fragment din lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011

Într-o situație deosebită se aflau comuniștii din Transnistria. Membrii partidului comunist nu aveau dreptul de a munci în întreprinderile guvernatoriale și orășenești, pe lângă aceasta, zilnic, trebuia să se prezinte la un sector anumit de poliție, ca să obțină viză pentru drept de ședere într-o localitate anumită. Membrii activi ai partidului comunist își ispășeau pedeapsa în închisoare din momentul ocupației. Dar în vara anului 1943 au fost adunați toți în Kulikovo Pole și, de față cu un public numeros, comandantul districtului militar din Odesa generalul Gheorghiu i-a eliberat cu un cuvânt de rămas bun care le cerea să se dezică de doctrina comunistă și să înceapă o viață nouă și cinstită. Acest eveniment i-a impresionat mult pe locuitorii Transnistriei și în mod special, evident, pe cei amnistiați. Surprinzător este că „activiștii” eliberați au ajuns cetățeni loiali și nu aveau de gând să organizeze mișcări de partizani.”

Surse:

„Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, Editura „Scriptorium”, 2011; paginile 345-351. (К. М. Александров, „Под немцами. Воспоминания, свидетельства, документы”, Санкт-Петербург, Скрипториум, 2011.)

1) http://coollib.com/b/240906/read#t17;

2) http://rutracker.org/forum/viewtopic.php?t=4403061;

3) http://fb2.mbookz.ru/index.php?id=263023;

4) http://padabum.com/d.php?id=40243

Un comentariu

Filed under Uncategorized

Nikolai Durnovo despre Basarabia și România

Durnovo Nikolai Nikolaevici (1842—1919) este un editor, redactor și publicist rus, tatăl renumitului lingvist și membru corespondent al Academiei Ruse de Științe – Durnovo Nikolai Nikolaevici (1876 – 1937).

În anul 1890, la tipografia lui Ernst Lissner și I. Roman din Moscova apare lucrarea „Statele și popoarele Peninsulei Balcanice, trecutul, prezentul și viitorul lor și minciuna bulgară. Articole istorice, etnografice și polemice dedicate chestiunii orientale.”

coperta

„Statele și popoarele Peninsulei Balcanice, trecutul, prezentul și viitorul lor și minciuna bulgară. Articole istorice, etnografice și polemice dedicate chestiunii orientale.” Durnovo Nikolai, Moscova, 1890

extras

Fragment din lucrarea „Statele și popoarele Peninsulei Balcanice, trecutul, prezentul și viitorul lor și minciuna bulgară. Articole istorice, etnografice și polemice dedicate chestiunii orientale.” Durnovo Nikolai, Moscova, 1890

„Extras din protocoalele Congresului de la Berlin (N 10, reuniunea din 19 iunie (1 iulie) din anul 1878) cu privire la cedarea către Rusia a Basarabiei de jos (a se vedea pagina 126).

„Până în anul 1812 toată Basarabia depindea de Principatul Moldovei, autonomia căruia era recunoscută solemn de toate tratatele, încheiate anterior de către imperiile rus și otoman. Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, îndeosebi, recunoștea cnezilor din Moldova și Țara Românească titlul de domnitori și hotăra că Basarabia reprezintă o parte a Moldovei”, astfel „fărâmițarea din anul 1812 nu putea fi justificată de fapt sau de dreptul de cucerire”. Că Basarabia „este pământ românesc, cu instituții și legi românești, e confirmat clar și de împăratul Alexandru I. Acest respect față de vechea naționalitate a fost formulat în rescriptul împărătesc, în care a fost publicată organizarea administrativă și juridică a provinciei, după alipirea acesteia la Rusia, fără a se preciza vreo diferență între Basarabia de jos și cea de sus. Probabil au vrut să tragă concluzia că Basarabia e teritoriu turcesc sau tătăresc, din simplul fapt că otomanii au ocupat acolo 3 cetăți, dar istoria Țării Românești conține o anomalie asemănătoare: cetăți turcești existau aici demult, dar de aici nu reiese că Țara Românească a fost cândva teritoriu turcesc”… „De când s-a alăturat campaniei, Rusia a semnat cu România o convenție prin care garanta în mod expres integritatea teritoriului românesc de azi”, această garanție „căpăta o putere dublă din ziua în care, la însăși propunerea Rusiei, promovarea națiunii românești a ajuns mai favorabilă și s-a transformat într-o adevărată promovare militară, într-o uniune deplină. Trupele române luptau umăr la umăr cu armata rusă”… „România știe să respecte datoria de recunoștință, dovedind aceasta de nenumărate ori. Ea nu-și uită nici istoria, nici numele binefăcătorilor ei; ea îi onorează pe Ecaterina a II-a și pe Nikolai I,

extras 2

Fragment din lucrarea „Statele și popoarele Peninsulei Balcanice, trecutul, prezentul și viitorul lor și minciuna bulgară. Articole istorice, etnografice și polemice dedicate chestiunii orientale.” Durnovo Nikolai, Moscova, 1890

creatorii generoși ai tratatelor de la Kuciuk-Kainargi și de la Adrianopol; dar ea păstrează, de asemenea, memoria pentru jertfele pe care și le-a asumat pentru mărirea, fericirea și slava Rusiei. Ea ține minte că de pe timpul lui Petru cel Mare până în zilele noastre, a fost, succesiv sau simultan, bază de operațiuni militare pentru Rusia, grânar, unde se aproviziona armata rusă, chiar și atunci când aceasta acționa peste Dunăre; și un teatru adesea preferat al celor mai grave confruntări. Ea mai ține minte, de asemenea, că în anul 1812 a pierdut, în favoarea Rusiei, jumătate din Moldova, de la Prut până la Nistru”… „Nevoită să-și țină o perioadă îndelungată armata în bătaia puștii, pentru a respinge întâmplările inevitabile, deținea, sub stindardele armatei active, dar și a rezervei, peste 70 de mii de oameni. În plus, a suferit pierderi considerabile; orașele ei și tot malul Dunării au fost pustiite de bombardamente, liniile de comunicare defectate, materialul de luptă deteriorat”… „Dreptului ei inițial, principiul căruia a fost deformat de neînțelegeri istorice, i se alătură drepturile, pe care le-a reinstaurat sau, mai bine zis, le-a împrospătat pe câmpurile de luptă. 10 mii de români au căzut la Plevna, ca să-i ofere patriei lor libertate și independență”… În schimbul cedării în anul 1878 către Rusia a Basarabiei de jos, România a primit Dobrogea, care a extins teritoriul românesc până la 4 mii de kilometri pătrați și cu 90000 – populația, comparativ cu ce a fost nevoită să cedeze, și pe de asupra i s-a restituit delta Dunării, de care a privat-o Europa în anul 1857. Grație Rusiei, România a primit 170 de kilometri de maluri de Dunăre și importantă coastă a Mării Negre cu 2 bune porturi comerciale.”

Surse:

1)http://dacoromania.net;

2) https://sites.google.com;

3) http://old.biblioclub.ru;

4) http://www.biblioclub.ru;

5) http://starieknigi.info.

Lasă un comentariu

Filed under Uncategorized

România, într-o lucrare rusească din anul 1917

În anul 1917, la tipografia scriitorului și editorului Kușnerev I. N. (Кушнерев И. Н.) de la Moscova, apare lucrarea „România”, scrisă de autoarea Dilevskaia N. A. (Дилевская Н. А.). 

coperta

„Comisia de istorie, Societatea de Difuzare a Cunoștințelor Tehnice. Război și Cultură. Volumul 12. România. N. A. Dilevskaia. Moscova – 1917.”

introducere

Fragment din lucrarea „România. N. A. Dilevskaia. Moscova – 1917.”

„România ocupă partea de nord-est a peninsulei Balcanice. În partea de sud o separă de Bulgaria și Serbia largul și adâncul râu – Dunărea. Munții Carpați creează frontiera ei cu Austro-Ungaria. În est se poziționează Rusia cu gubernia sa marginală de sud-vest – Basarabia.

România contemporană este alcătuită din 3 părți: Moldova, regiune aflată între Carpați și râul Prut; Valahia, care ocupă valea Dunării și versanții sudici ai munților Carpați și o regiune mică – Dobrogea, cuprinsă între cursul inferior al Dunării și Marea Neagră.”

hotar 1

Fragment din lucrarea „România. N. A. Dilevskaia. Moscova – 1917.”

„Hotarele actuale ale României au fost stabilite în a doua jumătate a secolului XIX. Basarabia, care și 

hotar 2

Fragment din lucrarea „România. N. A. Dilevskaia. Moscova – 1917.”

astăzi  se diferențiază mult de regiunile rusești învecinate, anterior alcătuia partea estică a Principatului Moldovei. Din cele mai vechi timpuri tot spațiul terestru dintre râurile Tisa și Nistru, dintr-o parte, dintre munții Carpați și râul Dunărea – din cealaltă parte, reprezenta o țară populată de tribul semisălbatic – dacii. Acest popor ducea un mod de viață mizerabil și semicerșetor. Locuitorii munților alcătuiau bande belicoase și se ocupau cu jafuri. Populația din văi era supusă atacurilor din partea diferitelor popoare. La început romanii antici au cucerit Dacia și au făcut-o provincia lor. După romani a venit un popor asiatic – hunii, după aceștia – goții. Ei au fost înlocuiți de triburile vecine slave. Slavii au fost împinși de către unguri și, în sfârșit, țara a fost subjugată de turci. Niciun popor nu a plecat de bună voie din țara cucerită. Hoardele invadatoare au luptat pe pământul dacilor și l-au ruinat definitiv. Câmpurile rămâneau neprelucrate. Nu se strângea iarba de pe pajiștile bogate. Soarele dogoritor le ardea spre sfârșitul verii, transformând spațiile enorme într-un pustiu trist…

Fiecare popor, care venea în Dacia, își lăsa urmele sale neșterse. Populația indigenă își pierde treptat caracterul originar. I se modifică limba, moravurile și obiceiurile, se modifică, în sfârșit, însăși forma feței. Într-un final, din acest amestec pestriț și divers de popoare și triburi, s-a format un popor individual și independent – românii. Aceștia au un aspect frumos, de tipul oamenilor sudici; o constituție frumoasă, trăsături faciale corecte, piele smolită, ochi întunecați și triști și părul negru și văluros.”

limba

Fragment din lucrarea „România. N. A. Dilevskaia. Moscova – 1917.”

„Un rol foarte important pentru români l-au avut romanii. Sub influența acestora s-a format limba română, în componența căreia găsim multe rădăcini și cuvinte întregi latine. Romanii, precum se zice, i-au romanizat pe daci; chiar și denumirea de România ne vorbește despre originea ei romană. De aceea este general acceptat că românii sunt un popor romanic. Nu mai puțină influență asupra populației dacice au avut-o și slavii. O perioadă, în România era utilizat alfabetul slav, a fost introdusă religia ortodoxă și mult timp liturgia se desfășura în limba slavă.

În secolul al XVIII-lea, locul influenței slave îi revine celei grecești, îndeosebi puternică pe acele timpuri, când țara era guvernată de domnitorii greci. Limba vorbită la curte, cea literară și cea a păturilor sociale superioare era limba greacă. Limba română vorbeau doar oamenii simpli. 

În ultimii ani se observă o renaștere a limbii materne: se scriu cărți și se editează ziare; românii nu mai consideră o rușine să utilizeze limba română în vorbirea orală. Dar, odată cu aceasta, se bucură de o mare răspândire și limba franceză. În general, influența limbii franceze în România este foarte mare.  Românii se consideră un popor înrudit cu francezii, italienii și belgienii, care de asemenea aparțin poporului latin. Tinerii români înstăriți primesc studii în universitățile acestor țări.  Pătura inteligentă încearcă din răsputeri să imite intelectualitatea franceză. Un număr considerabil de cărți și ziare se editează în limba franceză.”

românii

Fragment din lucrarea „România. N. A. Dilevskaia. Moscova – 1917.”

„În Regatul României locuiesc în jur de 6 ½ milioane de români. Majoritatea lor poate fi întâlnită în alte state europene, mai ales în regiunile austro-ungare – Transilvania și Bucovina (până la 3 milioane) și în Basarabia (circa jumătate de milion). Într-un număr mai mic se găsesc în statele balcanice vecine și Europa de vest, preponderent în Franța, Belgia și Italia. În afară de români, în România locuiesc cele mai diverse popoare: nemți, unguri, italieni, turci, țigani, ruși și evrei. Populația totală a țării ajunge la numărul de până la 7 milioane de oameni.”

Surse:

1) http://books.google.ro

5 comentarii

Filed under Uncategorized