Menșevicul Evgheni Tverskoi despre ocupația Română a Odesei

În anul 2011, la editura „Scriptorium” din Sankt Petersburg apare lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, o compilare istorico-documentară alcătuită de Alexandrov K. M.

coperta cărții

„Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011 (ПОД НЕМЦАМИ. Воспоминания, свидетельства, документы. К. М. Александров. Санкт-Петербург, Скрипториум, 2011.

coperta

Fragment din lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011

„Capitolul III. Odesa

Evghenii Tverskoi

Ocupația română a regiunii dintre Bug și Nistru în anii 1941-1944 și trăsăturile ei politice și economice.

Regiunea, aflată între Bug și Nistru, a fost ocupată de armata română în anul 1941. Încă înainte de încheierea războiului această provincie, în frunte cu cel mai important oraș – Odesa, a intrat în componența Regatului României sub numele de Transnistria. Transnistria era, așadar, cadoul lui Hitler pentru mareșalul Antonescu, în locul Transilvaniei pierdute, transmisă de români Ungariei și Dobrogei, cedată Bulgariei.

Politologii români au încercat să justifice anexarea Transnistriei, oricât ar părea de paradoxal, cu trimiteri la constituția „înțeleaptă” a lui Stalin, care recunoaște existența „Republicii Moldovenești”, adică, prezența unei provincii peste Nistru cu o populație românească băștinașă. N-au lipsit, desigur, nici „digresiunile istorice”. S-au găsit „istorici” ca academicianul Ciobanu, care afirmau, în baza monumentelor „istorice”, că Transnistria a fost „cândva” în componența „Principatului Moldovei” (?). Cu toate acestea, nu toți oamenii politici români justificau punctul de vedere al guvernului. (Unii), din contră, au condamnat aspru anexarea Transnistriei. În fruntea celor din urmă se afla liderul Partidului Național-Țărănesc, Iuliu Maniu, care a criticat dur acțiunile guvernului mareșalului Antonescu. Odată, la adunare, Iuliu Maniu a spus fraza:„În general, românilor nu le merge cu „transii” (aluzie la pierderea Transilvaniei), iar pentru Transnistria vom plăti cu capul!” Și într-adevăr, Iuliu Maniu a plătit. El a fost trimis

2

Fragment din lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011

în închisoare unde a stat până lovitura de stat din România. Ulterior a fost ales vice-președintele Consiliului de miniștri, după care guvernarea comunistă a lui Petru Groza l-a trimis din nou la închisoare, unde a murit epuizat la vârsta de 72 de ani.

Însă recunoașterea Transnistriei ca parte a Regatului României a adus beneficii (de asemenea, parcă ar fi paradoxal) indigenilor, adică, fostei populații sovietice. Ocupanții români se simțeau stăpâni stabili, și, spre deosebire de hitleriștii veniți, nu devastau sălbatic regiunea ocupată, ci dimpotrivă – făceau tot posibilul să restabilească economia și astfel să eficientizeze creșterea resurselor populației. Această decizie n-a putut fi rezolvată imediat și soluționarea acesteia s-a realizat prin lupte interne ale ocupanților. O parte a administrației superioare de orientare nazisto-hitleristă, precum ar fi directorul de propagandă profesorul Herseni și unii militari, se considera „învingătoare”, iar populația – „cucerită”, numindu-i pe locuitori, cu dispreț, „localnici”. O altă parte însă a administrației superioare susținea un alt punct de vedere și anume că cei născuți în Transnistria sunt cetățeni români – „români transnistreni” și ei nu sunt cuceriți ci eliberați și de aceea trebuie să se bucure de aceleași drepturi ca toți ceilalți români. Acest grup era alcătuit în mare parte de basarabeni, în frunte cu renumitul om politic Gherman Pântea, numit primar general al Odesei. Profesorul Alexianu, guvernatorul Transnistriei (născut în Bucovina), a susținut, dacă nu oficial-declarativ, atunci efectiv, grupul basarabean. În această susținere, rolul de bază l-a jucat, firește, succesele în recuperarea economiei urbane, înregistrate de Pântea și colaboratorii săi și care a fost posibilă doar în condițiile unei direcții politice corecte în raport cu populația locală.

Să trecem la populație. Populație, evident, era puțin interesată de problema Transnistriei. Motto-ul ei, ca al oricărui cetățean sub-sovietic era „Noi vrem să trăim”, adică, să trăiască sătui și liberi. Această psihologie a și fost luată în considerație de către grupul basarabean. E și firesc, fiindcă în majoritatea cazurilor basarabenii erau oamenii culturii ruse. Fără colaborarea, susținerea și munca populației locale nu recuperezi nimic – asta o știau și basarabenii. De aceea, metodele muncii „staliniste” forțate și a „stahanoviștilor”, la fel cele după rețeta lui Hitler au fost considerate nevalabile de către administrația Transnistriei.

3

Fragment din lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011

Transnistria revenea treptat la viața normală. Foștii stăpâni au lăsat o moștenire mult prea grea. Întreprinderile orășenești din Odesa: instalații sanitare, stații electrice și  multe altele – au fost detonate. Depozitele de produse alimentare au fost peste tot incendiate. Drumurile de acces – deteriorate. În port era haos – în intrările debarcaderelor atârnau catargele corăbiilor scufundate. Câteva clădiri au fost distruse și au explodat cu participarea „coloanei a cincea”. Cea mai îngrozitoare a fost explozia (22 octombrie 1941) clădirii NKVD-ului, în care aveau loc adunările consiliului militar mixt germano-român. Aproape toți participanții adunării au decedat, iar pentru crima săvârșită au plătit mulți oameni nevinovați, care au fost împușcați doar pentru că se aflau lângă clădire. Pe fundalul acestei decorațiuni teribile populația suferea de foame și frig, dar aștepta, răbdătoare, vremuri mai bune. „Epoca comunismului militar” – astfel au botezat odesiții primele luni de stăpânire a ocupanților, va trece și vor veni vremuri mai bune. Ajungem să ne mirăm de câtă răbdare și tact au dat dovadă locuitorii. Și n-au sperat degeaba. Românii nu duceau, ci aduceau produse alimentare.

În primul rând românii au renovat bisericile și au înălțat clopote în clopotnițe. Subliniind încă o dată ideea „cruciadei împotriva comunismului”, așa cum numeau românii oficial războiul cu URSS. După care au urmat alte lucrări de renovare și restabilire a întreprinderilor orășenești. La început muncitorii, mai apoi și țăranii Transnistriei, fără a fi impuși în vreun fel de administrație, s-au apucat de bună voie și intensiv de lucru, văzând că acesta este justificat. Salariul varia între 4 și 7 mărci pe zi, cu un program de 8 ore, era suficient. Administrația orășenească și sătească organizase o rețea de cooperative de undea puteai să primești rația pe cartelă. Această rație era suficientă. Ea o depășea de câteva ori pe cea din Germania, nemaivorbind de cea sovietică. Menționez că unui muncitor îi revenea lunar: 1/2 kg de grăsimi (unt sau untură de porc) și 1 litru de ulei de post, 2 kg de zahăr, câteva kilograme de făină albă, macaroane și crupe (în medie 5-6 kg); 2 kg de carne, 1/2 litri de votcă și 300 de țigări; 1 kg de pâine pe zi. Interesant de specificat e că noua putere a anunțat libertatea comerțului, pe lângă cooperativele guvernamentale. Și orice doritor putea obține de la administrația orășenească sau comuna sătească o licență pentru deschiderea unei întreprinderi comerciale. Într-o perioadă a epocii militare, a epocii doctrinelor

4

Fragment din lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011

de autarhie și a limitelor polițisto-economice, autoguvernarea orășenească de la Odesa, ulterior și toate întreprinderile din Transnistria nu s-au temut să arunce lozinca fiziocraților liberali:„Laissez faire – laissez passer”. Și n-au dat greș – populația nu trebuia hrănită. Ea se hrănea singură.

Deja în primăvara anului 1942 Odesa a ajuns de nerecunoscut și era plină de marfă de toate felurile. Prețuri durabile pe piața liberă nu existau, dar se stabilizaseră, deoarece magazinele municipale create le-au reglementat cumva. Menționez, de exemplu: 1 kg de zahăr cu cartelă costa 3 mărci în cooperative, dar într-un magazin municipal fără cartelă același zahăr costa 20 de mărci; untul pe cartelă (1 kg) – 6 mărci, fără cartelă – 30. Țigări cu cartelă (100 de bucăți) – 4 mărci, fără cartelă (2 de bucăți) – 1 marcă. La ceste prețuri comerciale se putea cumpăra marfă în orice cantitate din magazinele municipale. În așa mod, comerciantul privat care vrea să comercializeze nu poate ridica prețurile mai mult decât cele stabilite de magazinele municipale. Din cele menționate mai sus vedem că municipalitatea de la Odesa a anticipat așa-zisa politică economică de hazard a Belgiei postbelice. În Odesa au început să vină mari comercianți români din București și Galați. Aceștia au deschis magazine mari de manufactură, dând astfel fostei populații sub-sovietice ceea de ce n-a avut parte și nici n-a văzut pe timpul regimului stalinist. Românii au adus inventar specific gospodăriei sătești, de care era nevoie urgentă în sate. Și – minune – fostul colhoznic ducea produse gospodărești în oraș ca să-și poată cumpăra lopată, coasă, greblă, cămașă și pantaloni, cizme și galoși și chiar pălărie și ceas. Piețele gemeau de diferite provizii rustice și păsări domestice.

În Transnistria nu s-au efectuat reforme agrare, însă guvernoratul a emis un decret conform căruia țăranilor care voiau să iasă din colhozuri li se permitea să treacă la proprietate funciară independentă. Grație acestui decret multe colhozuri s-au autodesființat. Industria Transnistriei (fabrici și uzine, cu peste 100 de muncitori) se afla la întreținerea guvernoratului și parțial la autoguvernările municipale. Trebuie de menționat că în rândul membrilor guvernărilor municipale, stabilite de către guvernorat, se cerea să facă parte neapărat reprezentanți ai populației locale. Anterior am vorbit despre rolul muncitorilor și al țăranilor în restabilirea economiei Transnistriei la un nou început.

5

Fragment din lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011

Muncitorii cu profesii inteligente: medici, învățători, avocați, ingineri, funcționari, marinari, oamenii de artă – au contribuit la cauza comună a restabilirilor. Au fost restabilite complet și dotate cu medicamente și instrumente necesare spitalele orășenești. S-au reluat cursurile în școlile medii și primare cu modificarea programei – nimicirea în toate modurile a „educației politice” și introducerea cursului obligatoriu „Legea lui Dumnezeu” în școlile medii și primare, iar în universități – teologia.

A fost restabilită complet Universitatea din Odesa, rectorul căreia a fost ales profesorul și chirurgul Ceasovnikov – renumit în tot sudul Rusiei. (După plecarea românilor din Odesa, profesorul Ceasovnikov a mers în București, unde i s-a permis să realizeze activități practice private. Când s-a schimbat regimul, profesorul Ceainikov a fost cedat puterii sovietice, care l-a dus înapoi la Odesa unde l-a și spânzurat.) Studenții din ultimul an aveau posibilitatea în perioada noii guvernări să-și încheie studiile și să obțină diplome, care erau recunoscute de către guvernarea română ca diplome a universităților românești, cu toate că la Universitatea din Odesa se preda în limba rusă. Avocații odesiți uniți în Uniune (birou), aveau dreptul să pledeze  ca apărători în tribunalele militare și alte judecătorii. Inginerii și-au găsit numeroase întreprinderi orășenești unde au putut să-și pună în practică experiența și cunoștințele acumulate. Mulți dintre ei au rămas la aceleași fabrici și uzine, unde au muncit și pe timpul puterii sovietice. Majoritatea funcționarilor au obținut locuri locuri de muncă în instituțiile orășenești și transportul urban.

Marinarii odesiți munceau pe specialitate în port și navigație. Specializarea de pilot maritim le-a fost permisă chiar și foștilor piloți sovietici. Printre altele, ultimii au făcut un serviciu incontestabil în curățarea portului de minele amplasate de către bolșevici. Meșteșugarii: cizmarii, croitorii și croitoresele, frizerii, lăcătușii, mecanicii și mulți alții au obținut posibilitatea de a-și deschide propriile întreprinderi și munceau, în special, pentru sine și nu pentru „stat”, cum era pe timpul Sovietelor. Mai pe scurt, fiecare, care voia să muncească, avea de lucru și manuală, și intelectuală și putea să supraviețuiască și să trăiască, uitând de „corbul negru” (motiv literar în cultura rusă care întruchipează destinul eroului cazac luptând cu moartea). Cei care nu munceau erau lipsiți de rație, pe lângă asta aveau stabilite „trudozile” conform „Acordului de furnizare a serviciilor de muncă în Transnistria”. Oamenii inapți și cei în etate beneficiau de un suport bănesc din partea consiliului orășenesc cu drept de rație muncitorească alimentară.

6

Fragment din lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011

Dar nu doar cu pâine se hrănește omul. Este nevoie și de spectacol. Și în toată splendoarea a fost reconstruită Opera orășenească din Odesa. În funcția de director a fost numit Seleavin, cunoscut foarte bine de către bătrânii odesiți și care a fost cândva cel mai bun tenor (pe timpul bolșevicilor primea o pensie mizeră, fiind nevoit să ducă un mod semiflămând de viață). Faima Operei din Odesa a ajuns după Nistru. Mulți nemți, dar și români, veneau la Odesa ca să asculte „Boris Godunov”, „Evgheni Oneghin”, „Carmen” și să vadă baletele „Lacul lebedelor”, „Frumoasa adormită” etc. Tot așa, precum Universitatea, a fost reconstruit complet Conservatorul din Odesa, directoarea căruia a fost numită interpreta Lidia Lipkovskaia (originară din Basarabia și în trecut cea mai bună interpretă a Operei imperiale Mariinsk din Sankt Petersburg).

Renumitul artist Vasilii Vronski, emigrant, originar din Odesa a deschis „Teatrul rus de dramă și comedie”, iar un grup de actori veniți din Kiev au creat „Teatrul romantic”. Secția de cultură a guvernoratului, în colaborare cu scenariștii autohtoni au creat teatrul pentru copii, în fruntea căruia se afla regizorul R. M. Ranevskaia. Renumitul interpret de romanțe țigănești, originar din Basarabia și proprietarul unui restaurant în București, Piotr Leșcenko a renovat fostul hotel „Severnaia” și unde a evoluat de nenumărate ori. La Odesa se tipăreau două cotidiane: „Молва” („Opinia publică”) și „Одесская газета” („Ziarul de Odesa”), unde activau foști jurnaliști sovietici.

Prezentând o cronică seacă a ceea ce era în zona de ocupație românească, suntem predispuși să idealizăm puterea de ocupație. Evident că nu era totul perfect. Exista corupție, mituire și acțiuni ilegale a poliție și „siguranței” românești. Dar oare nu erau și în România?! Însă aceste fapte regretabile reprezentau doar niște abateri de la direcția politică promovată de guvernare română de ocupație. Iar populația sovietică, care a trăit trei decenii sub teroare stalinistă, ierta cu generozitate aceste abateri. Ba mai mult, între populație și noua guvernare s-a format o încredere reciprocă și un contact complet în munca creativă. Nu s-a înregistrat niciun caz de sabotaj, cu toate că mulți directori de fabrici și uzine erau ingineri sovietici,

Fără titlu

Fragment din lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011

spre exemplu, la stația electrică orășenească, la fabrica de piele, de ulei, de votcă și lichior și cele de bere, la frigiderele portuare și altele, la căile ferate, care erau deservite 75% de către feroviari sovietici – nu a fost înregistrat niciun accident major de tren.

La Odesa venea regele român Mihai, mama sa, regina Elena, mareșalul Antonescu și cu toate acestea n-a fost dezvăluit niciun caz de complot sau tentativă de asasinare, fiindcă nimeni nici nu se gândea la o asemenea posibilitate, cu toate că sus-pusele personalități vizitau informal obiectivele turistice din Odesa și mergeau la Opera orășenească (Boris Godunov). Primarul orașului, G. Pântea, spre mirarea odesiților, absolut surprinzător, apărea, fără pază de corp, în jurul orei 6 dimineața, când toți funcționarii încă dormeau, vizitând piețele și vorbind liber cu vânzătoarele, vânzătorii și colhoznicii, interesându-se de necesitățile acestora. Pe G. Pântea îl cunoșteau toți și-l numeau simplu – Gherman Vasilievici. În vederea stabilirii contactului dintre guvernare și populație a contribuit un moment psihologic. Bucureștiul oferea funcții administrative în Transnistraia basarabenilor, luând în considerare faptul că știau limba rusă. Iar populația îi vedea pe basarabeni ca pe ai săi, deoarece majoritatea acestora aparținea culturii ruse. Un merit al funcționarilor basarabeni e și acela că ei îi considerau prieteni și nu „oameni de nimic”, având un sentiment de compătimire și fiind gata să întindă o mână de ajutor poporului rusesc care trăia o tragedie. Și pentru un gram de oxigen, primit de la noua guvernare, populația Transnistriei, după cum vedem mai sus, plătea cu generozitate. În Transnistria nu existau mișcări de partizani, nici măcar rezistență pasivă în relație cu guvernarea de ocupație. Ba mai mult, faima unei vieți îndestulate între Bug și Nistru a ajuns departe de malurile Bugului, făcând ca oameni din Ucraina să fugă în zona de ocupație română așa cum fug astăzi din zona sovietică în cea americană. Guvernarea centrală de la București, luând în considerație succesele direcției politice efectuate de către grupul basarabean, recunoștea dreptul transnistrenilor la apartenența naționalității românești, cerând, în acest sens, comandamentului militar german eliberarea tuturor ostaticilor – locuitori ai Transnistriei. Comandamentul german a satisfăcut această cerință, iar transnistrenii, spre marea lor mirare, au fost eliberați. Cu toate acestea, ei nu au fost recrutați în armata română.

Fără titlu

Fragment din lucrarea „Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, 2011

Într-o situație deosebită se aflau comuniștii din Transnistria. Membrii partidului comunist nu aveau dreptul de a munci în întreprinderile guvernatoriale și orășenești, pe lângă aceasta, zilnic, trebuia să se prezinte la un sector anumit de poliție, ca să obțină viză pentru drept de ședere într-o localitate anumită. Membrii activi ai partidului comunist își ispășeau pedeapsa în închisoare din momentul ocupației. Dar în vara anului 1943 au fost adunați toți în Kulikovo Pole și, de față cu un public numeros, comandantul districtului militar din Odesa generalul Gheorghiu i-a eliberat cu un cuvânt de rămas bun care le cerea să se dezică de doctrina comunistă și să înceapă o viață nouă și cinstită. Acest eveniment i-a impresionat mult pe locuitorii Transnistriei și în mod special, evident, pe cei amnistiați. Surprinzător este că „activiștii” eliberați au ajuns cetățeni loiali și nu aveau de gând să organizeze mișcări de partizani.”

Surse:

„Sub nemți. Amintiri, mărturii, documente”, Alexandrov K. M., Sankt Petersburg, Editura „Scriptorium”, 2011; paginile 345-351. (К. М. Александров, „Под немцами. Воспоминания, свидетельства, документы”, Санкт-Петербург, Скрипториум, 2011.)

1) http://coollib.com/b/240906/read#t17;

2) http://rutracker.org/forum/viewtopic.php?t=4403061;

3) http://fb2.mbookz.ru/index.php?id=263023;

4) http://padabum.com/d.php?id=40243

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Un răspuns la „Menșevicul Evgheni Tverskoi despre ocupația Română a Odesei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s