Arhive pe etichete: Moldova și Valahia

Academia Imperială de Științe din Rusia despre Principatele Române

În anul 1841, Academia Imperială de Științe din Rusia publică la Sankt Petersburg „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”.  Publicația periodică „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice” este oficială și prezintă succesele din domeniul învățământului din Rusia. Se editează începând cu anul 1834 până în 1917 și este cu profil generalist (științe umaniste).

coperta

„Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841

fragment

Fragment din „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841

Despre situația învățământului în Principatele Moldovei și Valahiei (Țării Românești).

––

Revizuire istorică a instituțiilor educaționale.

„Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credință, în pofida separației lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeași cruce grea, iar acum sorb o nouă viață din același izvor dătător de viață. Ele au același trecut, același prezent și, bineînțeles – același viitor!

Cine a aruncat o privire măcar fugitiv și superficial peste Istoria ambelor Principate, aceluia îi este ușor să ghicească în ce situație se afla instrucțiunea națională, mai ales educația publică, până în prezent. Acestea, în perioada scurtă de existență distinctivă sub voievozi independenți, nu aveau nici timp și nici posibilități de a cunoaște valoarea educației. Dintr-o parte înconjurate de vecini puternici și ostili, din altă parte chinuite de vrăjmășia reciprocă interminabilă, erau nevoite să-și epuizeze forțele ca să se mențină în patriile proaspăt dobândite.

fragment 2

Fragment din „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841

De aceea, Istoria lor de atunci este alcătuită din războaie și vărsare de sânge. Creștinismul nu putea să aibă aici o influență favorabilă, deoarece era mărturisit în limba slavonă, care până în secolul trecut a fost limba serviciului divin a tuturor Românilor ortodocși nu doar din cele două Principate, dar și din Transilvania și chiar din Banat. Înaintașii spirituali și din domeniul educației publice au fost întotdeauna sau străini din rândul slavilor vecini de peste Dunăre, sau, dacă erau din băștinași, nu dispuneau de comunicarea pastorală corespunzătoare cu oamenii. Limba poporului, Româna, era considerată nedemnă de a fi îmbrăcată în cuvinte. Nu doar inscripțiile antice de pe biserici și alte clădiri, nu doar hrisoavele voievozilor, dar și simplele tranzacții și zapisele persoanelor fizice se scriau în limba slavonă. Nu putem spune că în același timp nu exista dragoste pentru ocupații intelectuale cel puțin în sensul în care era percepută atunci viața intelectuală; faimosul erou al Moldovei, Ștefan cel Mare, a scris cu mâna sa o întreagă carte, care se păstrează până în prezent; dar această carte – nu e nimic altceva decât o Evanghelie slavonă!

fragment 3

Fragment din „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841

Rusiei, doar Rusiei îi datorează Principatele renașterea în toate sensurile, atât din punct de vedere material, cât și intelectual și moral. De când puternicul Vultur rusesc le-a luminat cu aripile sale binefăcătoare, de atunci strălucește pentru ele răsăritul unei zile noi, a cărei dimineață minunată o savurează acum. Cu respect și recunoștință repetă și Românii înșiși asta. Dreptatea ne spune să le oferim această onoare din partea noastră de a se folosi cu demnitate de protecția relevată, în sfârșit, prin Providență, după secole de ispită într-un focar de nenorociri.”

Surse:

1) http://www.runivers.ru/lib/book7643/450400/;

2) http://rutracker.org/forum/viewtopic.php?t=2794100.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Valahia și Moldova în scrisorile geografului rus Ignati Iakovenko

Iakovenko Ignati Pavlovici (Яковенко Игнатий Павлович) – scriitor geograf și jurnalist rus publică în anul 1828, la Sankt Petersburg, un volum în formă de scrisori care „reprezintă o imagine de ansamblu a țărilor coreligionare cu noi și care au gemut mult timp sub jugul turcesc” cu denumirea „Situația actuală a principatelor turcești Moldova și Valahia și a provinciei rusești Basarabia” („Нынѣшнее состоянiе турецкихъ княжествъ Молдавiи и Валахiи и Россiиской Бессарабской области”, Яковенко Игнатий Павлович). Cartea reprezintă descrieri ale naturii, detalii etnografice și digresiuni în istoria și tradițiile țărilor vizitate.

Iakovenko Ignati Pavlovici „Situația actuală a principatelor turcești Moldova și Valahia și a provinciei rusești Basarabia” („Нынѣшнее состоянiе турецкихъ княжествъ Молдавiи и Валахiи и Россiиской Бессарабской области”, Яковенко Игнатий Павлович)

„Scrisori despre Moldova și Valahia. Scrisoarea I. Din Iași, din data de 26 aprilie 1820. Iakovenko Ignati Pavlovici „Situația actuală a principatelor turcești Moldova și Valahia și a provinciei rusești Basarabia” („Нынѣшнее состоянiе турецкихъ княжествъ Молдавiи и Валахiи и Россiиской Бессарабской области”, Яковенко Игнатий Павлович)

Fragment din „Situația actuală a principatelor turcești Moldova și Valahia și a provinciei rusești Basarabia” („Нынѣшнее состоянiе турецкихъ княжествъ Молдавiи и Валахiи и Россiиской Бессарабской области”, Яковенко Игнатий Павлович)

„Dacia antică, constituită din minunatele regiuni: Transilvania, Moldova, Valahia și Basarabia, rămânând fără ultimul său rege Decebal (le Daces) a trecut prin numeroase vicisitudini. Fiind cucerită de împăratul Traian, a devenit una din regiunile romane în anul 106 î. Hr. Detaliile celor mai importante evenimente de până la această epocă și din timpurile anterioare sunt acoperite de necunoaștere absolută.”

Fragment din „Situația actuală a principatelor turcești Moldova și Valahia și a provinciei rusești Basarabia” („Нынѣшнее состоянiе турецкихъ княжествъ Молдавiи и Валахiи и Россiиской Бессарабской области”, Яковенко Игнатий Павлович)

„Ridicate în mai multe locuri în Basarabia, Moldova, Valahia și pe partea dreaptă a Dunării – valurile de pământ, numite „ale lui Traian”, demonstrează grija acestui împărat sau încercarea de a reține invaziile popoarelor vecine pe pământurile acestuia, sau doar semnificau hotarele lui. Cea mai distrugătoare pustiire a locurilor, adiacente Dunării din Moldova și parțial din Valahia a fost întreprinsă de tătari în anul 1228 după nașterea lui Hristos, iar cruzimea lor barbară a pus pe fugă o bună parte de locuitori din care unii au trecut pe malul drept al Dunării, în Bulgaria, iar alții 

legenda

Fragment din „Situația actuală a principatelor turcești Moldova și Valahia și a provinciei rusești Basarabia” („Нынѣшнее состоянiе турецкихъ княжествъ Молдавiи и Валахiи и Россiиской Бессарабской области”, Яковенко Игнатий Павлович)

și-au căutat salvarea în munții Carpați, care au și contribuit mai degrabă la păstrarea existenței lor naționale. Toată această țară, fiind astfel condamnată la neliniști și griji permanente a rămas o perioadă îndelungată aproape pustiită și toți locuitorii au fost nevoiți să ducă o viață de păstor, în munți. Prin urmare, Dragoș, fiul lui Bogdan, voievodul din Maramureș, ieșind la vânătoare cu un număr mare de oameni și traversând creasta munților Carpați în Moldova s-a convins de retragerea tătarilor; acesta începe să înființeze așezări noi în anul 1352 și pe când comemora locurile, aflându-se la o vânătoare lângă râul Molda, unde câinele acestuia, urmărind un bour s-a înecat, a numit așezarea Moldova.”

Fragment din „Situația actuală a principatelor turcești Moldova și Valahia și a provinciei rusești Basarabia” („Нынѣшнее состоянiе турецкихъ княжествъ Молдавiи и Валахiи и Россiиской Бессарабской области”, Яковенко Игнатий Павлович)

„De atunci țara aceasta poartă denumirea actuală. Dar Valahia, întemeiată mult mai devreme și anume în anul 1241 de Radu I Voievod, venit din Transilvania a primit denumirea sa, precum certifică Enea Silvio de’ Piccolomini, după numele stăpânitorului coloniei romane Flacius; denumire care ulterior a fost denaturată și pronunțată Vlahia, iar apoi Valahia. Dar locuitorii autohtoni și astăzi se mai numesc români, iar principatului nu îi spun Valahia, ci Țara Românească, demonstrând prin asta proveniența sa romanică, care-și aveau cele mai importante orașe și cetățeni de partea dreaptă a râului Olt, în Valahia Mică, unde și până astăzi, sub pământ se găsesc temeliile acestora, diferite medalii antice și altele, în special în județul Romanați.”

Fragment din „Situația actuală a principatelor turcești Moldova și Valahia și a provinciei rusești Basarabia” („Нынѣшнее состоянiе турецкихъ княжествъ Молдавiи и Валахiи и Россiиской Бессарабской области”, Яковенко Игнатий Павлович)

„Voievozii Moldovei și ai Valahiei și-au menținut o perioadă îndelungată independența; opunându-se pretențiilor regilor polonezi și unguri, știau adesea să profite de neînțelegerile existente între aceștia și la război erau de partea care-i avantaja; dar – în sfârșit slăbirile interne, căderea Greciei și succesele rapide ale  turcilor în Europa au dus inevitabil la schimbarea opțiunilor.  Convinși de zădărnicia eforturilor de opunere în fața inegalabilelor puteri, care îi amenințau permanent au fost nevoiți să treacă sub protecția Porții.”

Harta Valahiei, Moldovei și Basarabiei compusă în anul 1808, din „Situația actuală a principatelor turcești Moldova și Valahia și a provinciei rusești Basarabia” („Нынѣшнее состоянiе турецкихъ княжествъ Молдавiи и Валахiи и Россiиской Бессарабской области”, Яковенко Игнатий Павлович)

Surse:

1. http://www.runivers.ru

2. http://dic.academic.ru

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Românii văzuți de scriitorul rus Feofil Puțâkovici

Scriitorul rus Feofil Feofilovici Puțâkovici (Пуцыкович, Феофил Феофилович (1846-1899), născut în anul 1846, a scris mai multe lucrări printre care: „Русский букварь”(„Abecedar rusesc”), „Русско-славянская азбука” („Alfabet rus-slavon”), „Братское слово” (Cuvânt frățesc”) și în jur de 40 de broșuri din categoria etnografie, sub o copertă cu titlul „Из народоведения” („Din etnografie”). Autorul rus scrie despre arabi, francezi, scandinavi, sud-americani, hinduși, spanioli, cehi, ruși, români, evrei, maghiari, olandezi, bulgari, greci, italieni. Ediția a 3-a are 16 pagini și este dedicată românilor: „Румыны: чтение для народа. Составилъ Ф. Ф. Пуцыкович/С.-Петербургъ ” („Românii – lectură pentru popor. A întocmit F. F. Puțâkovici / Sankt Petersburg”).

Titlul broșurii „Din etnografie. Românii. Lectură pentru popor. Sankt Petersburg, 1898. Feofil Feofilovici Puțâkovici („Румыны : чтение для народа / составил Ф.Ф. Пуцыкович, С.-Петербург, 1898”)

Pe prima pagină, sub titlul lucrării, este reprezentat chipul unui român cu pletele lăsate pe umeri și căciulă pe cap.

Chipul unui român din broșura „Din etnografie. Românii. Lectură pentru popor. Sankt Petersburg, 1898.” Feofil Feofilovici Puțâkovici. („Румыны : чтение для народа / составил Ф.Ф. Пуцыкович, С.-Петербург, 1898”)

Pe a treia pagină găsim o hartă a României.

România, o hartă din broșura „Din etnografie. Românii. Lectură pentru popor. Sankt Petersburg, 1898.” Feofil Feofilovici Puțâkovici („Румыны : чтение для народа / составил Ф.Ф. Пуцыкович, С.-Петербург, 1898”)

„Românii – vecinii noștri europeni”.

Pagină din broșura „Din etnografie. Românii. Lectură pentru popor. Sankt Petersburg, 1898.” Feofil Feofilovici Puțâkovici („Румыны : чтение для народа / составил Ф.Ф. Пуцыкович, С.-Петербург, 1898”)

Din primul aliniat, citez:

„Românii sunt vecinii noștri europeni. Ei populează țara cunoscută cu numele de România, care se învecinează cu frontiera noastră de sud-vest, pe cursul râului Prut și josul Dunării. În sud, Dunărea o desparte de Bulgaria și Serbia, în vest o îngrădesc de Ungaria Alpii Transilvaniei și munții Carpați. Acești munți formează un arc, care redă o formă ciudată României.”

Fragment din „Din etnografie. Românii. Lectură pentru popor. Sankt Petersburg, 1898.” Feofil Feofilovici Puțâkovici („Румыны : чтение для народа / составил Ф.Ф. Пуцыкович, С.-Петербург, 1898”)

„România actuală, în antichitate era cunoscută cu numele de Dacia. Cărui popor îi aparținea populația ei străveche, nu se cunoaște cu exactitate. La începutul secolului al II-lea, romanii, după o rezistență puternică a dacilor, le-a cucerit țara, pustiită și omorâtă de război îndelungat, și-au lăsat aici oastea și au adus oameni din diferite orașe ale statului lor mare. Cei veniți, chiar dacă nu erau romani adevărați, vorbeau o limbă latină, cum vorbeau toate popoarele supuse Romei. Amestecându-se cu restul populației băștinașe de daci, aceștia, încetul cu încetul, au întemeiat orașe, diferite așezări, au montat drumuri, poduri, canale, baraje. Țara prospera. Dar dominația romană a durat în total doar circa 150 de ani. La sfârșitul secolului al III-lea, cedând fluxului popoarelor venite din est, romanii au plecat din Dacia. De atunci, România, în decursul mai multor veacuri, a devenit, periodic, pradă a diferitelor popoare, care veneau din est și din nord și se înghesuiau. Limba acestei populații s-a îmbogățit cu multe cuvinte vorbite de popoarele de aici. Cele mai multe fiind cuvintele slave, deoarece slavii, din timpuri străvechi, înconjurau această țară, din mai multe părți. Din cauza vecinătății apropiate cu slavii și a relațiilor permanente cu ei, România a devenit o țară slavo-romană, adică, jumătate slavă, jumătate romană (latină). În sfârșit, această țară, împreună cu vecinii slavi și greci, a fost cucerită de turci, care au dominat-o câteva sute de ani. Încetul cu încetul, cu ajutorul Rusiei, România s-a eliberat de sub jugul greu al turcilor și a format două principate: Moldova și Valahia, care mai târziu s-au unit 

Continuarea fragmentului din „Din etnografie. Românii. Lectură pentru popor. Sankt Petersburg, 1898.” Feofil Feofilovici Puțâkovici („Румыны : чтение для народа / составил Ф.Ф. Пуцыкович, С.-Петербург, 1898”)

în unul singur, cu numele de România. Acum țara este în totalitate liberă și independentă. Însă urmele de robie grea, multiseculară, n-au putut să dispară în câteva zeci de ani. De aceea, România, între popoarele europene, este un stat foarte tânăr, neînsemnat, sărac, care n-a reușit încă să-și dezvolte bogățiile sale naturale, cu care a fost înzestrată din plin de Dumnezeu.”

Fragment din „Din etnografie. Românii. Lectură pentru popor. Sankt Petersburg, 1898.” Feofil Feofilovici Puțâkovici („Румыны : чтение для народа / составил Ф.Ф. Пуцыкович, С.-Петербург, 1898”)

„După mărime, România depășește considerabil multe state mici din vestul Europei, dar cedează în fața acestora după densitatea populației. Ea ocupă 2 300 de mile pătrate, iar populația ei se estimează la 5 milioane de suflete. În genere, românii sunt oameni de statură mijlocie, trup zvelt, puternici, vioi și ușori în mișcări. Ei sunt în mare parte cu părul negru, negricioși, cu ochi expresivi și gură frumoasă, cu dinți strălucitor de albi, cu mâini și picioare mici. Pe lângă toate acestea sunt înțelegători, generoși, ospitalieri, foarte moderați în necesități, răbdători în suportarea greutăților vieții, curajoși în caz de nevoie, dar neîncrezători și destul de leneși. Bărbații preferă să poarte părul lung lăsat pe spate. Mulți se feresc de serviciul militar numai ca să nu fie scutiți de părul lung. Româncele sunt subțiri, vesele și vorbărețe. La vârsta de 13-14 ani românca atinge maturitatea deplină, devine chipeșă și frumoasă – cu păr negru strălucitor, ochi negri, nas coroiat, gură subțire. Dar cum înfloresc devreme, tot atât de repede îmbătrânesc. Frumoasă, înfloritoare la 15 ani, la 30 arată deja ca o vârstnică, iar la 40 – ca o bătrână. Tot atât de repede îmbătrânesc și bărbații.”

Fragment din „Din etnografie. Românii. Lectură pentru popor. Sankt Petersburg, 1898.” Feofil Feofilovici Puțâkovici („Румыны : чтение для народа / составил Ф.Ф. Пуцыкович, С.-Петербург, 1898”)

„Chiar dacă România s-a format din două principate – Moldova și Valahia – în prezent aceasta este un regat independent, care și-a ales drept rege un prinț german din familia regală a Prusiei. Toată țara este divizată în părți, numite departamente, care corespund cu guberniile noastre și se subdivizează în județe, apoi în comunități orășenești și sătești. Armata românească e formată după modelul german. În caz de război țara poate să pună pe câmp o sută de mii de soldați bine instruiți. În afară de trupe terestre, ea mai dispune de o flotă nu prea mare, care constă din corăbii și bărci militare.”

Ultima pagină, dedicată românilor, din lucrarea „Din etnografie. Românii. Lectură pentru popor. Sankt Petersburg, 1898.” Feofil Feofilovici Puțâkovici („Румыны : чтение для народа / составил Ф.Ф. Пуцыкович, С.-Петербург, 1898”)

„Românii nu cedează nimănui pământul său și tot mai mult se stabilesc în statele vecine. Ei au populat în mase deja jumătate din Bucovina vecină, în număr de peste două milioane; locuiesc în Ungaria, o parte considerabilă a trecut în Basarabia noastră și alte țări. Puține popoare sunt pe pământ, care s-ar înmulți atât de repede și și-ar extinde regiunea răspândită de ei, la fel ca poporul român. Fiind un popor blând și pașnic, românii peste tot se stabilesc ferm și atât de bine își răspândește naționalitatea, că oamenii din alte popoare, conlocuitoare cu acesta, treptat se românizează.  Așa au românizat mulți sârbi, bulgari, unguri. Această capacitate extraordinară de a româniza oameni din popoare total diferite se explică prin faptul că românii nu pot și nici nu vor să învețe o limbă străină. Dacă nu este absolut necesar, românii nu vor depune niciun mic efort să vorbească ceva cu vecinii. Ei îi lasă pe aceștia să încerce să le vorbească. Vecinii într-adevăr cedează, învață limba română și vorbesc cu veniții. Încetul cu încetul, această limbă devine una comună acolo unde mai înainte nu se auzea deloc. Românizarea oamenilor din alte popoare e promovată și de femeia română, care este luată în căsătorie, pentru frumusețea ei, de vecinii slavi și maghiari. „E suficient să intre  românca în familia cuiva și toată casa devine românească” spune un proverb sârb. 

Dacă poporul român era nu demult pierdut printre națiuni străine, uitat de toți, gemând câteva secole sub greutatea jugului turcesc, a reînviat și a devenit un popor liber și îi datorează în primul rând Rusiei pentru asta. Cu toate acestea, România actuală, nimerind sub conducerea germană, nu ne destăinuie prea multă prietenie și tot privește în direcția nemților.”

Surse:

1) dic.academic.ru

2) http://dlib.rsl.ru

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

Basarabia văzută de istoricul rus L. Berg

Academicianul și geograful rus Lev Semionovici Berg (Лев Семёнович Берг, 1876 – 1950) este autorul unor lucrări fundamentale în domeniul ihtiologiei, geografiei, teoriei evoluționiste. Născut la Tighina, într-o familie de evrei, a contribuit în sfere precum: hidrologie, etnografie, geologie etc. și este considerat fondatorul geografiei fizice moderne. În anul 1918, la Petrograd, publică lucrarea „Бeccapaбiя. Cmpaнa – люди – xoзяйствo. Петроград, 1918.” („Basarabia. Ţara – oamenii – economia”).

Titlul lucrării „Basarabia. Țara – oamenii – economia”, L. S. Berg, Petrograd, 1918 („Бессарабия. Страна. Люди. Хозяйство.” Петроград, 1918, Лев Семёнович Берг)

Berg scrie despre numele Basarabiei, care apare în secolul XIV-lea și care provine de la dinastia Basarabilor, fondatorii Țării Românești.

„Indicații geografice generale” („Basarabia. Ţara – oamenii – economia”, L. S. Berg) („Бессарабия. Страна. Люди. Хозяйство.” Петроград, 1918, Лев Семёнович Берг)

„Până astăzi nu se știe cu exactitate ce înseamnă cuvântul „Basarabia”. Pe timpul, când teritoriul actual al guberniei Basarabia, împreună cu Moldova și Valahia era sub dominația turcă, moldovenii au identificat cu numele de Basarabia doar sudul acesteia și anume raionul Ak-Kerman (Cetatea Albă), Ismail și Bender (Tighina), adică țara pe care tătarii și turcii au numit-o Bugeac. Bugeac, turcește, înseamnă „colț”, și partea sudică a guberniei Basarabia, în cronicile rusești cu numele de Colț.

Partea de mijloc a guberniei Basarabia, pe timpul dominației turcești, intra în componența Moldovei, formând astfel așa-zisa Moldova de peste Prut. Cetatea Hotin, Bender (Tighina), Ak-Kerman (Cetatea Albă), Chilia și Ismail se aflau sub conducerea militară directă a turcilor.

Denumirea Basarabiei vine de la numele domnitorilor transilvăneni – Basarab, care, în primii ani ai secolului al XIV-lea, au pus baza începutului dinastiei Basarabilor, întemeietorii Valahiei independente. Într-una din scrisorile de la începutul sec. al XV-lea domnitorul Mircea Basarab se numește „domn al pământului Basarabia”. Pe timpul lui (1386 – 1418) Valahia a ajuns la est până la Dobrogea și Ak-Kerman (Cetatea Albă). De atunci, părțile de sud a Moldovei și ale Basarabiei actuale se numesc Basarabia.” 

Mai departe, academicianul sovietic scrie despre ocupația rusă din anii 1806 – 1812 și despre denumirea Basarabiei din această perioadă.

Ocupația rusească din 1806 – 1812 și denumirea Basarabiei din această perioadă („Basarabia. Ţara – oamenii – economia”, S. L. Berg, 1918) („Бессарабия. Страна. Люди. Хозяйство.” Петроград, 1918, Лев Семёнович Берг)

„Pe timpul ocupației rusești din anii 1806 – 1812, Basarabia actuală purta numele de „părțile Moldovei, situate pe malul stâng al Prutului”. Dar imediat după unire ea a obținut denumirea oficială: regiunea Basarabia, deși, mult timp sub „de fapt, așa-numita Basarabie” se subînțelegea partea de sud a ei, sau Bugeac.

Motivul, de ce numele părții de sud a țării noastre s-a extins pe toată regiunea, poartă un caracter diplomatic. Conform tratatului de la Tilsit, din anul 1807, încheiat între Napoleon și Alexandru I, Rusia se angaja să-și retragă armata din Moldova și Valahia. În timpul negocierilor ulterioare de la Paris, de la sfârșitul anului 1806, reprezentantul rus sublinia că în tratat nu se spune nimic despre „Basarabia”, insistând să i se lase Rusiei, avându-se în vedere sensul extins de Basarabie: nu doar ca Bugeac, dar ca toată țara dintre Nistru și Prut.”

Basarabia sub stăpânire rusească („Basarabia. Ţara – oamenii – economia”, S. L. Berg, 1918), („Бессарабия. Страна. Люди. Хозяйство.” Петроград, 1918, Лев Семёнович Берг)

Basarabia sub stăpânire rusească

În anul 1806, Rusia, folosind drept pretext înlăturarea domnitorilor Moldovei și a Valahiei, a început acțiuni ostile împotriva Turciei. Pe data de 15 ianuarie a fost ocupat Hotinul, odată cu derularea și evoluția evenimentelor, rușii, sub conducerea lui Michelson, au intrat în Iași, iar apoi au intrat în posesia Benderului (Tighina) și a altor cetăți. Nu după mult timp, toată Basarabia și ambele Principate Dunărene au ajuns în mâinile Rusiei și în timpul negocierilor de pace din anul 1809, la Iași, Alexandru I a cerut să i se cedeze Moldova și Valahia. După refuzul Turciei, războiul a continuat cu succese instabile. Anticipând un război cu Napoleon, Alexandru a făcut o concesie și pe 5 mai 1812, Kutuzov, comandant-șef al Armatei dunărene, a semnat la București, tratatul de pace, conform căruia Rusiei i-a revenit Basarabia în hotarele ei actuale.”

La capitolul „Populație”, găsim, schematic, datele din anul 1897, unde vedem că în Basarabia locuiau mai multe etnii, preponderent moldoveni.

Populația Basarabiei în anul 1897 („Basarabia. Ţara – oamenii – economia”, L. S. Berg, 1918) („Бессарабия. Страна. Люди. Хозяйство.” Петроград, 1918, Лев Семёнович Берг)

„Populația Basarabiei, calculată în prezent (1916), în jur de 2 ¾

 milioane de suflete, este extrem de pestriță. Ea constă din următoarele etnii:

  • moldoveni – 47, 7 %
  • maloruși – 19, 6 %
  • evrei – 11, 8 %
  • velicoruși – 8, 0 %
  • bulgari – 5, 3%
  • nemți – 3, 1 %
  • găgăuzi – 2, 9 %
  • polonezi – 0, 5 %
  • țigani – 0, 4 %
  • armeni – 0, 1 %
  • greci – 0, 1
  • albanezi – 0, 04 %
  • francezi – 0, 02 %
  • cehi – 0, 02 %
  • karaiți – 0, 005 %

O populație foarte pestriță se întâlnește în sud, în Bugeac, care a fost populat deja în secolul al XIX-lea prin colonizări și mutații. În centrul Basarabiei locuiesc, în mare parte, moldoveni, în sud, anume la Hotin, preponderent maloruși.”

Iată ce scria L. S. Berg în 1918:

Românizarea malorușilor. („Basarabia. Ţara – oamenii – economia”, L. S. Berg, 1918) („Бессарабия. Страна. Люди. Хозяйство.” Петроград, 1918, Лев Семёнович Берг)

„Trebuie să observăm, că maloruşii din Hotin, acolo unde se intersectează cu moldovenii, sunt supuşi românizării. Astfel, satul de la frontieră cu Austria, Colencăuţi,  este populat cu rusnaci românizaţi. Chiar şi de la cei mai tipici maloruşi putem auzi cuvinte moldovenești precum „moaşă”, „nănaş”, „fini” etc.

Un şir de studii indică faptul că procesul de moldovenizare a populaţiei maloruse, vizează nu doar limba, dar şi modul de trai. „Se întâmplă să vii într-un sat de aici (Hotin) şi nu îţi dai seama printre cine eşti – printre maloruşi sau moldoveni”, spune Nesterovski; „în jur auzi vorbă malorusă, în schimb restul este aproape totul moldovenizat”. În ciuda faptului că populația moldovenească nu este mai presus decât cea malorusă, din punct de vedere cultural, totuși, moldovenii rămân a fi un element activ, iar malorușii – pasiv. În localităţile mixte, se întâlnesc multe familii maloruse în care generaţia în vârstă vorbeşte liber limba maternă, iar cei mai tineri nu o vorbesc sau nu o mai înţeleg deloc. De cele mai multe ori, e greu să spui cu cine avem de a face – cu un moldovean care vorbește în malorusă sau cu un malorus care ştie să vorbească bine moldoveneşte.

Conform istoricului rus Berg, pe timpul ocupației rusești, în Basarabia erau peste 41 000 de familii.

Basarabia pe timpul ocupației rusești. („Basarabia. Ţara – oamenii – economia”, L. S. Berg, 1918) („Бессарабия. Страна. Люди. Хозяйство.” Петроград, 1918, Лев Семёнович Берг)

Citez (primul aliniat):

„În perioada alipirii la Rusia, populația din Basarabia se estima la peste 41 000 de familii sau în jur de 200 000 de suflete. În tot restul Moldovei, conform recensământului din anul 1810, au fost înregistrate, în total, aproximativ 34 000 de familii. Așadar, Basarabia, în pofida teritoriului mic, era mai dens populată în comparație cu restul Moldovei și în relații economice avea un rol prioritar în rândul teritoriilor acestui principat: ea oferea 2/3 din toată pâinea exportată din Moldova în Turcia. Tot aici se pășteau turme enorme de bovine, în special cornute.”

Moldovenii. Originea lor. („Basarabia. Ţara – oamenii – economia”, L. S. Berg, 1918) („Бессарабия. Страна. Люди. Хозяйство.” Петроград, 1918, Лев Семёнович Берг)

„Moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia și în guberniile Podolsk şi Herson. Într-un număr nu prea mare locuiesc ei şi în gubernia Ekaterinoslav. Ei își spun moldoveni, iar României – Moldova. De românii din Valahia sau valahi se deosebesc nesemnificativ la nivel dialectologic. Pe români îi cunoștea deja cronica rusă, numindu-i volohi, iar slavii de sud îi numeau vlahi. După secolul al XIV-lea, la polonezi și ruși capătă popularitate altă denumire a românilor – munteni, nume luat din română și înseamnă munteni, din latină „montes” – „munte”, în special Carpații.”

Dansul național al moldovenilor. („Basarabia. Ţara – oamenii – economia”, L. S. Berg, 1918) („Бессарабия. Страна. Люди. Хозяйство.” Петроград, 1918, Лев Семёнович Берг)

„Dansul național al moldovenilor este hora; de obicei, i se spune joc (din latină – jocus). Hora e jucată de bărbați și femei împreună, care trec în cerc ținându-se de mâini. Dansul e puțin grațios. Pe lângă aceasta, e răspândit jocul arnăuțesc, pe care-l dansează doar flăcăii. Tineretul, ca și la ruși, organizează șezători. Melodia tristă a cântului ciobănesc se numește doină.

Flăcăii singuri își aleg soțiile. Încă până nu demult s-a păstrat, pe alocuri, obiceiul cu răpirea miresei.”

Mâncarea tradițională la moldoveni. („Basarabia. Ţara – oamenii – economia”, L. S. Berg, 1918) („Бессарабия. Страна. Люди. Хозяйство.” Петроград, 1918, Лев Семёнович Берг)

Preparatul tradițional de mâncare al moldovenilor este mămăliga, un fel de pâine fiartă preparat din făină de porumb. Se gătește astfel.  Într-un vas de fontă cu o formă specială denumit ceaun  se fierbe apă, se adaugă sare și făină de porumb și se lasă un timp. După ce se scoate de pe foc, se mestecă mămăliga cu un băț de lemn și iar se pune pe foc. Când masa formată devine consistentă, este răsturnată din ceaun și mămăliga este gata. Mămăliga, în genere, înlocuiește pâinea. Moldovenii preferă s-o mănânce cu brânză. În afară de brânză, din făină de porumb mai fac turte, numite „mălai”.”

Academicianul și geograful rus şi sovietic Lev Semionovici Berg (1876-1950), cu tot şovinismul său, a recunoscut că „moldovenii sunt români, că românii populează şi Moldova din dreapta Prutului, Basarabia, că aceștia se întind mult la răsărit de Nistru” și că „de românii din Valahia se deosebesc nesemnificativ, la nivel dialectologic.”

Surse:

1) http://book-olds.ru/BookLibrary/03000-Bessarabskaya-gub/1918.-Bessarabiya-strana-lyudi-hozyaystvo.html

2) http://ro.wikipedia.org/wiki/Lev_Berg

6 comentarii

Din categoria Uncategorized